I feel that after such a long time without writing, I'm relearning to ride the bicycle, so excuse the hiccups.
Happiness is the most efficient fuel of all. People who state that anger or misery "fuels" them have no idea how it feels to be happy. Happiness makes me feel like the aliens in Cocoon. The ease of actions once difficult, the weightlessness, the glow, the energy I feel even when I haven't slept or eaten. It's magic. It's addictive. I wish I could be happy all day, every day.
When I was very young I realised I liked very much to be happy. And so I found a simple solution to fuel my addiction: be happy from (almost) everything. I can extract happiness from a stone, so to speak.
And it's more than an addiction to happiness. It's an addiction to life. I love to live. I love to experience everything. The hard times are just an intermezzo to the happy times, they are there simply to make the happy times more delicious.
There are days when it is challenging to be happy. Some times it seems like the sole purpose of some people on this planet is to make your life miserable. From the idiots to the truly evil people, they are all stones on the high road toward the special happy place. All my life I've learned ways to dodge, push, move, avoid, jump over these damn boulders.
But happiness is a scary place to find. Fate is a fickle bitch and she has a talent with messing up the great golden road. If a sunny morning has made your day, by noon it will rain heavily. It's not Murphy, this is not a man's work, it is Lady Fate for only a woman could be so perverse.
And yet I take the risk. Because no fear can diminish the addiction. And if happiness turns to pain, there will always be a readily available new source of joy. Life has so much to offer, so many variations, so many possibilities it's almost impossible to not find something that makes your day work better.
Wednesday, April 4
My my, three years have passed since my last post. It's (obviously) time to pick up the mental pen and write.
There are indeed some things, many things actually, without which my life feels like the roads in Iasi: messy, dusty and full of holes.
So, time to barf some new and possibly meaningless information onto the world wide web.
There are indeed some things, many things actually, without which my life feels like the roads in Iasi: messy, dusty and full of holes.
So, time to barf some new and possibly meaningless information onto the world wide web.
Wednesday, September 2
I know I haven't been writing much but many ideas and stories piled up so I'll be writing for a while now.
Taiwan - travelling there and back
We are getting to be more and more a global village. Through Skype, MSN, Gmail and many other internet derived services we can connect to people all over the planet provided they have a cable or a modem. Even if that is a maximum of 25% of the world's population, it is still an overwhelming number. And with faster and cheaper planes you can get anywhere in a day.
In theory al is airy, happy and easy but, take my argumented word for it, it ain't a piece of pie.
Getting from my dead-end country to Taiwan, for example, is an interesting experience. One must take a plane from my city to Bucharest, Bucharest to Amsterdam then Amsterdam-Taiwan. Total flight time approx 24 hours, plus wait time in airports, I reached a stunning 36-38 hours to get from GMT+2 to GMT+7.
The Atlantic is always cold. The outside temp is -45 Celsius degrees so they heat up the plane at an absolute minimum in order to conserve fuel. They give you blankets but it's still cold, especially for a heat-lover like me. Sitting in a chair for 16 hours, even with the provided food, drinks and air plane entertainment is not fun. Especially since air plane food is a grand sort-of. They try, I know, but they manage a food that is between lol and bah.
It's funny, they give you a brochure where, amongst other useful information, they present some exercises so you don't remain stuck in your chair. But even with those, when the flight is over you see people who seem they've forgotten how to walk, wiggling away from the aircraft.
Except the actual flight times, sitting in an airport is another fun-for-the-family experience. I guess if you're with a friend the whole situation is more bearable but being alone does not pay off. First of all, most airports have this stupid non-smoking policy. So for a smoker you have two choices: get out or go smoke in a box. I kid you not. They've made little boxes with or without seats where all the smokers gather behind a transparent wall, looking as if they are there solely for displaying purposes. In Amsterdam I was seriously expecting a tomato being thrown at us.
And everything in airports is expensive. The food, the drinks, internet access.
So basicly in these hours you go through many states of trying to sleep out of boredom, reading, pretending to be drinking coffee, thinking all by your lonesome. It all went like one big dream.
Twas funny, they picked another of the Europeans at the Taipei airport, a Spanish girl, and asked her "are you hungry, tired?" and she responded "I dunno. Gimme a minute to figure out who I am, what I want, where I am, what time it is..."
Also, the transition is a bit bizzare. I believe the people travelling on a boat or in the train or those merchants one doing the Silk Road were lucky only because they had time to adjust. And going there was not such a big problem. In Europe it was really hot, and the only difference was the humidity. But coming back from 35-38 degrees and 80-90% humidity to the crisp, 15 degrees cool Europe 6 AM morning was interesting.
Thursday, February 5
Pfoai de cat timp n-am mai scris aici...M-am luat cu vartejul vietii cotidiene si am stocat toate gandurile in minte, fara sa am timp sa le transcriu.
Azi o iesit soarele si deci m-am trezit intr-o foarte buna dispozitie. Zic deci pentru ca sunt membra in clubul meteo-dependentilor. La sedinte ne ridicam si zicem "buna ziua, ma numesc Gigel si sunt dependent de vreme. Prima data am stiut ca-s meteo-dependent cand aveam 10 ani si cu 6 ore inainte sa ploua capul meu stia deja ce-o sa vina".
In fine, deci azi o iesit soarele si ma simt extrem de bine. Deci mi-am luat cafeluta si tigara si mi-am pus fundul la comp si am inceput sa-mi amintesc.
Ascult Queen. Queen este o trupa care e atat de aproape de sufletul meu incat practic e incastrata acolo.
Cand aveam trei ani tata adusese, prin nu stiu ce miracol, cateva casete video. Era una cu Cartea Junglei (la care ma uitam constant), una cu Bambi (la care nu ma uitam niciodata), una cu Alice in tara minunilor (la care ma uitam constant) si una cu Queen. Cu videoclipuri, cu bucati din concerte. Cand eram un pic mai mare, poate pe la 4 sau 5 ani, ne uitam cu totii la un film vechi cu Cleopatra si m-am asezat pe telecomanda si o inregistrat o bucata din acel film peste caseta cu Queen. Tata era sa innebuneasca. De atunci la sfarsitul Bohemian Rhapsody incepe o bucata din Cleopatra si tocmai cand o infasoara intr-un covor incepe Spread Your Wings.
Tin minte cum ma uitam fascinata la Bycicle Race. Foarte colorat videoclipul. Si ma miram cum de sunt atat de multi oameni identici in Bohemian Rhapsody. Si ma uitam din nou si din nou. Pana cand acum caseta are mici probleme.
La 6 ani tot tata a pus mana pe un walkman. M-a chemat la el si mi-a pus castile la urechi. Bohemian Rhapsody. Deja o stiam. Dar era atat de ciudat, o senzatie atat de noua...muzica direct in creier. Dupa Queen, pe walkman-ul ala am ascultat tot ce aducea tata acasa. Ne bateam pentru el. Dupa aia am avut si eu calculator si casti si walkman si cd-player si nu cred c-o fost multe perioade din viata mea fara muzica.
Acum am muzica pentru orice stare. Am muzica lenta, muzica rapida, muzica violenta, muzica triviala, muzica de dansat, muzica de citit, muzica cu versuri "dead-on".
Dar n-o sa uit ca totul o inceput acu 17 ani cu Queen. Si cu tata.
Azi o iesit soarele si deci m-am trezit intr-o foarte buna dispozitie. Zic deci pentru ca sunt membra in clubul meteo-dependentilor. La sedinte ne ridicam si zicem "buna ziua, ma numesc Gigel si sunt dependent de vreme. Prima data am stiut ca-s meteo-dependent cand aveam 10 ani si cu 6 ore inainte sa ploua capul meu stia deja ce-o sa vina".
In fine, deci azi o iesit soarele si ma simt extrem de bine. Deci mi-am luat cafeluta si tigara si mi-am pus fundul la comp si am inceput sa-mi amintesc.
Ascult Queen. Queen este o trupa care e atat de aproape de sufletul meu incat practic e incastrata acolo.
Cand aveam trei ani tata adusese, prin nu stiu ce miracol, cateva casete video. Era una cu Cartea Junglei (la care ma uitam constant), una cu Bambi (la care nu ma uitam niciodata), una cu Alice in tara minunilor (la care ma uitam constant) si una cu Queen. Cu videoclipuri, cu bucati din concerte. Cand eram un pic mai mare, poate pe la 4 sau 5 ani, ne uitam cu totii la un film vechi cu Cleopatra si m-am asezat pe telecomanda si o inregistrat o bucata din acel film peste caseta cu Queen. Tata era sa innebuneasca. De atunci la sfarsitul Bohemian Rhapsody incepe o bucata din Cleopatra si tocmai cand o infasoara intr-un covor incepe Spread Your Wings.
Tin minte cum ma uitam fascinata la Bycicle Race. Foarte colorat videoclipul. Si ma miram cum de sunt atat de multi oameni identici in Bohemian Rhapsody. Si ma uitam din nou si din nou. Pana cand acum caseta are mici probleme.
La 6 ani tot tata a pus mana pe un walkman. M-a chemat la el si mi-a pus castile la urechi. Bohemian Rhapsody. Deja o stiam. Dar era atat de ciudat, o senzatie atat de noua...muzica direct in creier. Dupa Queen, pe walkman-ul ala am ascultat tot ce aducea tata acasa. Ne bateam pentru el. Dupa aia am avut si eu calculator si casti si walkman si cd-player si nu cred c-o fost multe perioade din viata mea fara muzica.
Acum am muzica pentru orice stare. Am muzica lenta, muzica rapida, muzica violenta, muzica triviala, muzica de dansat, muzica de citit, muzica cu versuri "dead-on".
Dar n-o sa uit ca totul o inceput acu 17 ani cu Queen. Si cu tata.
Sunday, October 5
Prostitutia se vinde en-gros. Doamne sfinte, cum naiba am ajuns aici?
Mai multi oameni destepti au concluzionat ca definitia prostitutiei trebuie sa se focuseze nu pe numarul de barbati cu care o femeie se culca, ci mai ales pe natura relatiei cu ei - "the sale of the sweet name of love". Juristii romani spuneau ca plata nu are nici o legatura cu prostitutia, ci faptul ca in relatia prostituata-barbat nu mai exista nici o legatura spirituala. Este o femeie care se ofera oricarui barbat. Banii sunt doar o consecinta.
Mergand mai departe pe acest rationament si tragand de el un pic...
Ma uit din ce in ce mai speriata la cum se ofera femeile gratis pe sticla. Se pare ca de vreo cinci-sapte ani, daca nu apari si canti in chilotei, muzica nu ti se vinde. Daca nu simulezi ca faci sex intr-un videoclip, daca nu ai machiaj extravagant, chestii sclipitoare pe tine, bikini si buci care salta in ritmurile piesei nu vinzi. Si e din ce in ce mai rau. Madonna apare la 40 de ani in bikini. Pussycat Dolls apar in haine care is mai mult niste cureluse woz decat bluze/fuste. Girls Aloud dau de inteles ca urmeaza sa fac sex cu o intreaga camera de barbati in ultimul lor videoclip.
De fapt, lucrul care m-o convins sa scriu o fost recenta campanie anti-fumat. Nu-s multe lucruri care ma lasa fara cuvinte, dar promisiunea indirecta a sexului cu Mihaela Radulescu daca te lasi te fumat este unul din ele. Cand am vazut afisul, in primele trei secunde am fost capabila sa emit doar o grimasa de oripilare si dezgust. Candid, ea intreaba "Fumatul e singura ta placere"? Wow. Da. Cum NU e asta prostitutie?
Adevarul e ca o Mihaela goala sigur va convinge armatele de barbati fumatori ca trebuie sa fugi de impotenta. Nu te lasi de fumat ca sa nu faci cancer, ca sa nu mori, ci ca ai posibilitatea sa faci sex (posibil cu Mihaela, asa cum s-a gandid si autorul trucajului pozei). Ca doar fumatorii nu au acces la aceasta placere unica si irepetabila a vietii. Iar femeile...o, dar noi, fumatoarele, niciodata nu vom fi ca Mihaela, niciodata nu vom atrage ca ea, niciodata nu vom avea sclipirea ei, magia ei.
Problema e ca producatorii de reclame romani sunt imbecili (in umila mea opinie). Ei stiu ca sexul vinde, ca sexul se poate folosi...dar anti-fumat?! Au incercat sa impinga limitele si au dat in ridicol, in patetic.
Dar la multi altii le merge. Sexul vinde. Vrem bani. Deci bagam femei dezbracate cat incape. Daca deschid MTV-ul ma simt ca o rata pregatita sa devina foie gras. Stiti cum se face, este un nene care tine rata imobila si o infunda cu mancare pana ce ii cedeaza ficatul, rezultand pate din ficat cirotic, adica pate de foie gras. Ei. Daca stau mai mult de juma de ora, imi simt creierii cirotici, deja vreau sa ies cu un sac pe mine din casa, ca sa simt ca imping balanta in ailalta parte.
Pe mine ma ingrijoreaza cum am ajuns aici. In ciuda faptului ca prostitutia a fost legalizata de multe ori in istorie, curvele (nu alea de lux, nu hetaera, cum le ziceau grecii), alea care stau sub felinar, mereu au fost femei sarace, fara educatie, fara directie, fara viitor si mereu au fost privite cel putin critic de catre societate.
Si apoi lumea s-a inmultit iar americanii si-au dat seama ca trebuie sa indobitoceasca natiunea. Si a inceput cu jocuri ca roata norocului, cu filme de actiune cu Van Damme in care eroul mereu salveaza ziua, cu muzica din ce in ce mai superficiala, cu Keep It Simple and Stupid...cu o mass-medie care trebuia sa satisfaca nevoile creierului primitiv - reclame pentru mancare ieftina si cat mai chimica, filme de dragoste in care mereu iti gasesti perechea, videoclipuri, poze de revista in care femeile arata perfect, pielea luceste, fata le e fina, fara cute, fara greseli. Aceste lucruri s-au amplificat, au crescut in proportii, lumea devenea din ce in ce mai neatenta la ce se intampla de fapt prin jur, lumea devenea o populatie de zombi care lucrau de la 9 la 5, facea cumparaturi industriale de la Wall Mart si de abia astepta sa ajunga acasa ca sa vada inca un happy-end complet inaccesibil in universul lor mizer si banal. Deci mergea. Deci au impins, au impins timp de multi multi ani...pana cand s-a ajuns sa poti sa te masturbezi linistit la MTV, fara sa mai platesti pentru un film porno.
Bun. Deci barbatii spera, ca Mircea Badea, la sex cu Ana Lesko iar femeile poarta curele in jurul taliei pe care se chinuie sa le treaca drept fuste. In ritmul asta prostitutia "traditionala" va dispare ca meserie. Pentru ca, nu-i asa, mai este numai un pas.
Mai multi oameni destepti au concluzionat ca definitia prostitutiei trebuie sa se focuseze nu pe numarul de barbati cu care o femeie se culca, ci mai ales pe natura relatiei cu ei - "the sale of the sweet name of love". Juristii romani spuneau ca plata nu are nici o legatura cu prostitutia, ci faptul ca in relatia prostituata-barbat nu mai exista nici o legatura spirituala. Este o femeie care se ofera oricarui barbat. Banii sunt doar o consecinta.
Mergand mai departe pe acest rationament si tragand de el un pic...
Ma uit din ce in ce mai speriata la cum se ofera femeile gratis pe sticla. Se pare ca de vreo cinci-sapte ani, daca nu apari si canti in chilotei, muzica nu ti se vinde. Daca nu simulezi ca faci sex intr-un videoclip, daca nu ai machiaj extravagant, chestii sclipitoare pe tine, bikini si buci care salta in ritmurile piesei nu vinzi. Si e din ce in ce mai rau. Madonna apare la 40 de ani in bikini. Pussycat Dolls apar in haine care is mai mult niste cureluse woz decat bluze/fuste. Girls Aloud dau de inteles ca urmeaza sa fac sex cu o intreaga camera de barbati in ultimul lor videoclip.
De fapt, lucrul care m-o convins sa scriu o fost recenta campanie anti-fumat. Nu-s multe lucruri care ma lasa fara cuvinte, dar promisiunea indirecta a sexului cu Mihaela Radulescu daca te lasi te fumat este unul din ele. Cand am vazut afisul, in primele trei secunde am fost capabila sa emit doar o grimasa de oripilare si dezgust. Candid, ea intreaba "Fumatul e singura ta placere"? Wow. Da. Cum NU e asta prostitutie?
Adevarul e ca o Mihaela goala sigur va convinge armatele de barbati fumatori ca trebuie sa fugi de impotenta. Nu te lasi de fumat ca sa nu faci cancer, ca sa nu mori, ci ca ai posibilitatea sa faci sex (posibil cu Mihaela, asa cum s-a gandid si autorul trucajului pozei). Ca doar fumatorii nu au acces la aceasta placere unica si irepetabila a vietii. Iar femeile...o, dar noi, fumatoarele, niciodata nu vom fi ca Mihaela, niciodata nu vom atrage ca ea, niciodata nu vom avea sclipirea ei, magia ei.
Problema e ca producatorii de reclame romani sunt imbecili (in umila mea opinie). Ei stiu ca sexul vinde, ca sexul se poate folosi...dar anti-fumat?! Au incercat sa impinga limitele si au dat in ridicol, in patetic.
Dar la multi altii le merge. Sexul vinde. Vrem bani. Deci bagam femei dezbracate cat incape. Daca deschid MTV-ul ma simt ca o rata pregatita sa devina foie gras. Stiti cum se face, este un nene care tine rata imobila si o infunda cu mancare pana ce ii cedeaza ficatul, rezultand pate din ficat cirotic, adica pate de foie gras. Ei. Daca stau mai mult de juma de ora, imi simt creierii cirotici, deja vreau sa ies cu un sac pe mine din casa, ca sa simt ca imping balanta in ailalta parte.
Pe mine ma ingrijoreaza cum am ajuns aici. In ciuda faptului ca prostitutia a fost legalizata de multe ori in istorie, curvele (nu alea de lux, nu hetaera, cum le ziceau grecii), alea care stau sub felinar, mereu au fost femei sarace, fara educatie, fara directie, fara viitor si mereu au fost privite cel putin critic de catre societate.
Si apoi lumea s-a inmultit iar americanii si-au dat seama ca trebuie sa indobitoceasca natiunea. Si a inceput cu jocuri ca roata norocului, cu filme de actiune cu Van Damme in care eroul mereu salveaza ziua, cu muzica din ce in ce mai superficiala, cu Keep It Simple and Stupid...cu o mass-medie care trebuia sa satisfaca nevoile creierului primitiv - reclame pentru mancare ieftina si cat mai chimica, filme de dragoste in care mereu iti gasesti perechea, videoclipuri, poze de revista in care femeile arata perfect, pielea luceste, fata le e fina, fara cute, fara greseli. Aceste lucruri s-au amplificat, au crescut in proportii, lumea devenea din ce in ce mai neatenta la ce se intampla de fapt prin jur, lumea devenea o populatie de zombi care lucrau de la 9 la 5, facea cumparaturi industriale de la Wall Mart si de abia astepta sa ajunga acasa ca sa vada inca un happy-end complet inaccesibil in universul lor mizer si banal. Deci mergea. Deci au impins, au impins timp de multi multi ani...pana cand s-a ajuns sa poti sa te masturbezi linistit la MTV, fara sa mai platesti pentru un film porno.
Bun. Deci barbatii spera, ca Mircea Badea, la sex cu Ana Lesko iar femeile poarta curele in jurul taliei pe care se chinuie sa le treaca drept fuste. In ritmul asta prostitutia "traditionala" va dispare ca meserie. Pentru ca, nu-i asa, mai este numai un pas.
Sunday, June 22
Student underground - continuare
Patru
Daca mintoaurul labirintului organizatoric (asupra caruia voi reveni) este secretara, apai cand este vorba de stiinta, asistentul este miezu'. El este prietenul tau cel mai bun iar relatia cu el trebuie sa fie excelenta. Si asta din mai multe motive.
In primul rand, reusesti sa intri in contact cu profesorul in foarte putine circumstante. Si toate dintre ele formale. Vorbim despre curs, pe care, marea parte, il tin sub forma unui monolog. Putini sunt cei care tin cursuri interactive, iar dintre acestia, si mai putin tin acele cursuri nu de forma, ci chiar in scopul de a cunoaste studentii. Vorbim apoi despre examen, unde tu, ca student, esti ud la fund si stresat si speri sa faci cat mai bine iar profesorul este calaul/dumnezeul care iti hotaraste soarta. Esti imbracat dupa eticheta, vorbesti dupa eticheta si vrei sa impresionezi. O alta situatia este cea in care profesorul face activitati extra-scolare, dar, hai sa fim seriosi, cati is aia care chiar fac asa ceva?
Asistentul are una sau doua grupe cu care lucreaza, ceea ce inseamna 12-25 de studenti. Intr-un semestru reuseste sa cunoasca pe fiecare in parte. Mai mult, LP-urile schiteaza un cadru semi-formal, in care vii in blugi sau in fusta sau in camasa, cum ti-o tunat in ziua aia. Asistentii, in mare parte, sunt tineri, mare parte inca rezidenti si deci, cu un minim de efort de memorie, isi amintesc si inteleg ce inseamna viata de student. Intr-un semestru ei pot sa-i spuna profului daca ai invatat sau daca pur si simplu nu ti-ai dat interesul si asta fara sa dea lucrari, doar din ce s-a intamplat la lp. Pentru ca nu e un monolog. El explica iar tu pui intrebari, tu comentezi, tu razi cu el. Un asistent, cred, te poate evalua la adevarata valoare.
In al doilea rand. Exista omul care face regulile la disciplina si exista omul care le indoaie. Ghiciti care-i care. Daca un asistent va avea un sef nasol, fiti sigur ca va gasi cai sa-l ocoleasca. Va gasi cai sa-si scoata studentii, sa le motiveze absente, sa-i ajute la examen...Am vazut discipline unde e armonie profesor-asistenti si am vazut discipline unde golul intre profesor si asistenti e atat de profund incat e ilar. Deci, in general, daca e o problema, asistentul, daca te intelege si are o relatie ok cu tine, va incerca s-o rezolve. Si de multe ori reuseste.
In al treilea rand. Pur si simplu nu poti iesi la bere cu proful. Bine, nici cu o parte din asistenti nu poti, dar oricum ai mai mult succes. Si este atat-de-foarte-tare sa iesi la bere, o grupa sau doua, cu asistentii...
Iar ca o nota personala. Am intalnit asistenti absolut...magici. Oameni din aia dedicati, pasionati, oameni cu o asemenea pasiune ca fata de restul de treburi "lumesti" erau paraleli, aerieni, oameni care cand explicau iti puneau in zambet pe fata, oameni fata de care daca nu stiam nu ma duceam pur si simplu la lp pentru ca-mi era rusine, oameni care iti explicau de saptezecidemii de ori, pana intelegeai, oameni care stateau peste program ca sa explice studentilor...
Patru
Daca mintoaurul labirintului organizatoric (asupra caruia voi reveni) este secretara, apai cand este vorba de stiinta, asistentul este miezu'. El este prietenul tau cel mai bun iar relatia cu el trebuie sa fie excelenta. Si asta din mai multe motive.
In primul rand, reusesti sa intri in contact cu profesorul in foarte putine circumstante. Si toate dintre ele formale. Vorbim despre curs, pe care, marea parte, il tin sub forma unui monolog. Putini sunt cei care tin cursuri interactive, iar dintre acestia, si mai putin tin acele cursuri nu de forma, ci chiar in scopul de a cunoaste studentii. Vorbim apoi despre examen, unde tu, ca student, esti ud la fund si stresat si speri sa faci cat mai bine iar profesorul este calaul/dumnezeul care iti hotaraste soarta. Esti imbracat dupa eticheta, vorbesti dupa eticheta si vrei sa impresionezi. O alta situatia este cea in care profesorul face activitati extra-scolare, dar, hai sa fim seriosi, cati is aia care chiar fac asa ceva?
Asistentul are una sau doua grupe cu care lucreaza, ceea ce inseamna 12-25 de studenti. Intr-un semestru reuseste sa cunoasca pe fiecare in parte. Mai mult, LP-urile schiteaza un cadru semi-formal, in care vii in blugi sau in fusta sau in camasa, cum ti-o tunat in ziua aia. Asistentii, in mare parte, sunt tineri, mare parte inca rezidenti si deci, cu un minim de efort de memorie, isi amintesc si inteleg ce inseamna viata de student. Intr-un semestru ei pot sa-i spuna profului daca ai invatat sau daca pur si simplu nu ti-ai dat interesul si asta fara sa dea lucrari, doar din ce s-a intamplat la lp. Pentru ca nu e un monolog. El explica iar tu pui intrebari, tu comentezi, tu razi cu el. Un asistent, cred, te poate evalua la adevarata valoare.
In al doilea rand. Exista omul care face regulile la disciplina si exista omul care le indoaie. Ghiciti care-i care. Daca un asistent va avea un sef nasol, fiti sigur ca va gasi cai sa-l ocoleasca. Va gasi cai sa-si scoata studentii, sa le motiveze absente, sa-i ajute la examen...Am vazut discipline unde e armonie profesor-asistenti si am vazut discipline unde golul intre profesor si asistenti e atat de profund incat e ilar. Deci, in general, daca e o problema, asistentul, daca te intelege si are o relatie ok cu tine, va incerca s-o rezolve. Si de multe ori reuseste.
In al treilea rand. Pur si simplu nu poti iesi la bere cu proful. Bine, nici cu o parte din asistenti nu poti, dar oricum ai mai mult succes. Si este atat-de-foarte-tare sa iesi la bere, o grupa sau doua, cu asistentii...
Iar ca o nota personala. Am intalnit asistenti absolut...magici. Oameni din aia dedicati, pasionati, oameni cu o asemenea pasiune ca fata de restul de treburi "lumesti" erau paraleli, aerieni, oameni care cand explicau iti puneau in zambet pe fata, oameni fata de care daca nu stiam nu ma duceam pur si simplu la lp pentru ca-mi era rusine, oameni care iti explicau de saptezecidemii de ori, pana intelegeai, oameni care stateau peste program ca sa explice studentilor...
Saturday, June 14
-Interludiu-
In noaptea aceasta, la ora 01:26 (cu aproximatie), Ioana invata la anatomie. Se chinuia sa deseneze un nerv. Deci calculatorul era pornit, cu muzica duduind, acoperind zgomotele tipice de cartier - caini urland, fete strigand, alte muzici de petreceri de sambata. Lustra din camera era pornita si, ca sa stea Ioana treaza, isi pornise si lampa de birou. Si cat Ioana asculta Yael Naim cu New Soul -stiti, pesa aia cu tipa care arunca intr-un lac un pestisor auriu dandu-si seama ca face toate greselile posibile intr-o viata noua- si incerca sa plaseze un ram al nervului oftalmic langa un muschi...a cazut curentul. Muzica data la maxim a murit . Lumina, de la cele trei becuri, insumand vreo 200 de wati, a murit. Lumina de la alte blocuri a murit. Luminatul stradal a murit si el. Si, coincidental, si cainii amutisera exact in acel moment. Creierul Ioanei a trecut de la o stare de bombardare informationala pe calea tuturor simturilor la nimic in decurs de o secunda. Si deci creierul Ioanei a stat inca vreo doua secunde uimit de vidul energetic, intrebandu-se "ce naiba?!". Un fel de "what-the-fuck" abstract.
Ma gandesc acum ca probabil asa e moartea. Un fel de stingere de lumina, zgomot, miros, pipait. O deconectare intr-o secunda. Si, cum eu lucram, iar ai mei dormeau, cum era masina care a trecut pe strada in bezna aceea totala, moartea prinde pe fiecare in alta ipostaza, dar probabil ca se simte la fel. Un vid informational pentru creier.
Deci da, a cazut curentul in oras. Am vorbit cu alti oameni si, aparent, in toata bezna aia de cateva minute, totusi lumina ceva...nocturna de pe terenul de fotbal.
In noaptea aceasta, la ora 01:26 (cu aproximatie), Ioana invata la anatomie. Se chinuia sa deseneze un nerv. Deci calculatorul era pornit, cu muzica duduind, acoperind zgomotele tipice de cartier - caini urland, fete strigand, alte muzici de petreceri de sambata. Lustra din camera era pornita si, ca sa stea Ioana treaza, isi pornise si lampa de birou. Si cat Ioana asculta Yael Naim cu New Soul -stiti, pesa aia cu tipa care arunca intr-un lac un pestisor auriu dandu-si seama ca face toate greselile posibile intr-o viata noua- si incerca sa plaseze un ram al nervului oftalmic langa un muschi...a cazut curentul. Muzica data la maxim a murit . Lumina, de la cele trei becuri, insumand vreo 200 de wati, a murit. Lumina de la alte blocuri a murit. Luminatul stradal a murit si el. Si, coincidental, si cainii amutisera exact in acel moment. Creierul Ioanei a trecut de la o stare de bombardare informationala pe calea tuturor simturilor la nimic in decurs de o secunda. Si deci creierul Ioanei a stat inca vreo doua secunde uimit de vidul energetic, intrebandu-se "ce naiba?!". Un fel de "what-the-fuck" abstract.
Ma gandesc acum ca probabil asa e moartea. Un fel de stingere de lumina, zgomot, miros, pipait. O deconectare intr-o secunda. Si, cum eu lucram, iar ai mei dormeau, cum era masina care a trecut pe strada in bezna aceea totala, moartea prinde pe fiecare in alta ipostaza, dar probabil ca se simte la fel. Un vid informational pentru creier.
Deci da, a cazut curentul in oras. Am vorbit cu alti oameni si, aparent, in toata bezna aia de cateva minute, totusi lumina ceva...nocturna de pe terenul de fotbal.
Student underground
Unu'
Cand am fost in America, am observat usor uimita cum tipa la care stateam intra pe pagina liceului ei, se autentifica si din pagina personala afla toate informatiile necesare - date de lucrari, materiale puse pe site de catre profesor, articole din ziarul scolii...
Cum romanul e inventiv la un nivel sub-standard-"occidental", a apelat la yahoo groups. Nu stiu cum e la alte facultati, dar la noi in serie, yahoo group-ul ruleaza fin. Este pocalul atot-cunoasterii organizatorice. Materiale de curs, date si subiecte de examen, decontare de bilete, modificari in orar...Este infinit mai greu sa-ti amintesti sa te uiti pe un afisier cand intri sau iesi de la un seminar/laborator, in conditiile in care cand vii la seminar incerci sa nu intarzii la tigara si barfa aferenta din fata cladirii iar cand iesi ai in cap doar faptul ca ai scapat si ca poti sa-ti continui viata linistit. Iar acasa, cand in sfarsit sfantul harniciei te bate pe umar, intri frumos pe internet si te uiti, intre doua download-uri, la ce naiba tre sa faci pentru nush ce materie.
Doi
Cu acele cursuri care nu exista pe internet ai doua posibilitati. Poti sa citesti o carte din bibliografie iar, daca profesorul cere numai si numai cursurile sale, sa iei cursurile de la providentialul coleg. Mereu exista acel coleg care merge la toate cursurile si de la care toata lumea ia. Colegul acela al carui caiet este ras-tras la xerox. Colegul ala care ar merita bani de cate ori si-a riscat caietul prin maini straine. Colegul ala care scrie fraze intregi si nu numai un cod de prescurtari stiute numai de el (cum scriu eu). Colegul ala care are un scris inteligibil, care iese bine pe tus. Colegul providential.
Trei
Scoala te formeaza ca om. Iar daca scoala primara te invata cum sa te joci ratele si vanatorii, daca gimnaziul te invata cum e sa te trezesti dimineata iar liceul cum e sa bei si sa-ti gestionezi pilozitatea, facultatea te invata cum sa tratezi cu oamenii. Pentru ca inainte de orice examen, pe langa cititul din carti, trebuie sa te informezi "ce se cere". Nu pe hartie. Pe hartie o sa spuna ca trebuie sa nu ai absente, sa ai un referat, sa treci un partial sau mai stiu eu ce. Nu, nu. Vorbesti cu studenti din ani mai mari sau cu asistentul si intrebi ce se cere. Profesoara X uraste fetele blonde, profesorul Y pune note mai mari la fete, profesoara Z vrea ca fetele sa fie dichisite, cu unghiile facute, cu fusta si machiaj iar baietii in costum, cu cravata si dunga la pantaloni. Profesorul X iti poate pune nota dupa o discutie despre fotbal, profesoara X adora subiectul acela din materie etc.
Mai mult decat stiinta, conteaza ce vrea respectivul de la tine. Cum e examenul. Pe ce subiecte se pune accent. Politica, prezentarea. Putine sunt materiile unde poti fi tu, cel "by default". De la achizitionarea de expresii pur profesioniste pana la cererile specifice si, de multe ori, sarite de pe fix, ale fiecarui profesor care doreste neaparat sa se joace cu neuronii tai, pentru fiecare examen trebuie sa lucrezi un pic la optiunile caroseriei.
Si se ajunge intr-un final in situatia in care materia, in capul studentului, are doua parti. O parte cu lucruri pe care trebuie sa le tii minte pe viitor si o parte cu lucruri pe care trebuie sa le tii minte pentru examen. Am intalnit de ajunse materii pana acum unde ni s-a spus "uite, asta chiar o sa folositi, tineti minte. Dar domnul profesor vrea si asta si asta, care nu se mai folosesc, astea sa le uitati dupa examen."
...tu bi continued...
Unu'
Cand am fost in America, am observat usor uimita cum tipa la care stateam intra pe pagina liceului ei, se autentifica si din pagina personala afla toate informatiile necesare - date de lucrari, materiale puse pe site de catre profesor, articole din ziarul scolii...
Cum romanul e inventiv la un nivel sub-standard-"occidental", a apelat la yahoo groups. Nu stiu cum e la alte facultati, dar la noi in serie, yahoo group-ul ruleaza fin. Este pocalul atot-cunoasterii organizatorice. Materiale de curs, date si subiecte de examen, decontare de bilete, modificari in orar...Este infinit mai greu sa-ti amintesti sa te uiti pe un afisier cand intri sau iesi de la un seminar/laborator, in conditiile in care cand vii la seminar incerci sa nu intarzii la tigara si barfa aferenta din fata cladirii iar cand iesi ai in cap doar faptul ca ai scapat si ca poti sa-ti continui viata linistit. Iar acasa, cand in sfarsit sfantul harniciei te bate pe umar, intri frumos pe internet si te uiti, intre doua download-uri, la ce naiba tre sa faci pentru nush ce materie.
Doi
Cu acele cursuri care nu exista pe internet ai doua posibilitati. Poti sa citesti o carte din bibliografie iar, daca profesorul cere numai si numai cursurile sale, sa iei cursurile de la providentialul coleg. Mereu exista acel coleg care merge la toate cursurile si de la care toata lumea ia. Colegul acela al carui caiet este ras-tras la xerox. Colegul ala care ar merita bani de cate ori si-a riscat caietul prin maini straine. Colegul ala care scrie fraze intregi si nu numai un cod de prescurtari stiute numai de el (cum scriu eu). Colegul ala care are un scris inteligibil, care iese bine pe tus. Colegul providential.
Trei
Scoala te formeaza ca om. Iar daca scoala primara te invata cum sa te joci ratele si vanatorii, daca gimnaziul te invata cum e sa te trezesti dimineata iar liceul cum e sa bei si sa-ti gestionezi pilozitatea, facultatea te invata cum sa tratezi cu oamenii. Pentru ca inainte de orice examen, pe langa cititul din carti, trebuie sa te informezi "ce se cere". Nu pe hartie. Pe hartie o sa spuna ca trebuie sa nu ai absente, sa ai un referat, sa treci un partial sau mai stiu eu ce. Nu, nu. Vorbesti cu studenti din ani mai mari sau cu asistentul si intrebi ce se cere. Profesoara X uraste fetele blonde, profesorul Y pune note mai mari la fete, profesoara Z vrea ca fetele sa fie dichisite, cu unghiile facute, cu fusta si machiaj iar baietii in costum, cu cravata si dunga la pantaloni. Profesorul X iti poate pune nota dupa o discutie despre fotbal, profesoara X adora subiectul acela din materie etc.
Mai mult decat stiinta, conteaza ce vrea respectivul de la tine. Cum e examenul. Pe ce subiecte se pune accent. Politica, prezentarea. Putine sunt materiile unde poti fi tu, cel "by default". De la achizitionarea de expresii pur profesioniste pana la cererile specifice si, de multe ori, sarite de pe fix, ale fiecarui profesor care doreste neaparat sa se joace cu neuronii tai, pentru fiecare examen trebuie sa lucrezi un pic la optiunile caroseriei.
Si se ajunge intr-un final in situatia in care materia, in capul studentului, are doua parti. O parte cu lucruri pe care trebuie sa le tii minte pe viitor si o parte cu lucruri pe care trebuie sa le tii minte pentru examen. Am intalnit de ajunse materii pana acum unde ni s-a spus "uite, asta chiar o sa folositi, tineti minte. Dar domnul profesor vrea si asta si asta, care nu se mai folosesc, astea sa le uitati dupa examen."
...tu bi continued...
Monday, April 14
order in the house! did your parents tell you to clean up your room when you were little? and if so, did you ask why? if you slept in the living room, it would have made sense. but suppose you had a personal room. your one and only room, with a "keep out" sign on one side of the door and a random alternative band poster on the other. did they still come in and tell you to clean your room? mine did. mine let me paint, stick posters, drill, repaint my walls...and still told me to clean my room. well, i asked why. and they said the dust was unhealthy. and i said i'll dust. and then they said i should also put my things in order. and i asked why again. and so they said it will look nicer. and i said i think it looks nice this way, with clothes over books over toys over videos over mounds and mounds of unidentified stuff. so they gave up.
it's really such a teenager cliche. the whole clean-your-room business. and as teenagers grow into parents, they repeat the cliche, forgetting how silly it all was. forgetting there are more important things like sorting out clothes. a child should have order in his life. should have order in his thoughts, maybe in his dreams, sometimes in his goals. in my chaos i always find my stuff. and it's not a lie. i really have a system. all us chaos-lovers have. because people through their nature like order. unfortunately, parents and, well, adults in general, like 'nice' much more. because as you grow into a parent you hope your living will be nice and quiet and everything will be in its place. starting with your offspring's room.
it's really such a teenager cliche. the whole clean-your-room business. and as teenagers grow into parents, they repeat the cliche, forgetting how silly it all was. forgetting there are more important things like sorting out clothes. a child should have order in his life. should have order in his thoughts, maybe in his dreams, sometimes in his goals. in my chaos i always find my stuff. and it's not a lie. i really have a system. all us chaos-lovers have. because people through their nature like order. unfortunately, parents and, well, adults in general, like 'nice' much more. because as you grow into a parent you hope your living will be nice and quiet and everything will be in its place. starting with your offspring's room.
Monday, December 17
Zilele astea mergeam in ritmul meu nebun prin facultate, mai nebun atunci caci ma grabeam, cand un amic cadru didactic mi-a zis ca se mai uita pe blogul meu si ca-i place. Nu e o remarca auto-laudativa. Am fost profund surprinsa. Nu mai scrisesem pe blog de ceva vreme. Eram cu "treaba" in facultate si ma grabeam, prinsa in mrejele vietii pe care am ales-o s-o am in facultate si iata cum mi se reamintea ca am avut o data timp liber.
N-am mai scris pe blog de foarte multa vreme. La inceput am pus poze, ca sa compensez, si apoi pur si simplu n-am mai scris. Am scris numai cand un sentiment puternic ma impingea s-o fac. Asta nu inseamna ca asa-zisele reflectii asupra lumii s-au oprit. In continuu mintea mea, ca un neoprit comentator sportiv, genereaza impresii despre ceea ce se intampla. Dar de la gand la scris e mult loc si, chiar daca aici nu am pretentii extreme beletristice, totusi nu pot arunca ganduri brute si, mai ales, nu pot arunca fiece gand care-mi trece prin nucsoara aia osoasa.
Azi m-am apucat sa scriu nu pentru ca am cine stie ce timp, ci pentru ca simt nevoia sa insir niste cuvinte.
Sincer, ma bucur ca n-am timp. Sa nu ma intelegeti gresit. Nu muncesc paispe ore pe zi si inca nici macar nu muncesc cat as trebui dar muncesc mult mai mult timp ca inainte si asta ma bucura nespus. Oboseala de dupa o zi de munca iti da cel mai relaxant somn, pauzele vin ca o recompensa, alimentele, dupa ce uiti sa mananci o zi, sunt mai gustoase, paginile alea care le citesti inainte sa pici in taramul visarii apartin celor mai frumoase carti iar imbratisarea parintilor sau a prietenului e mai moale ca cel mai tare balsam de haine. Tot ce tine de relaxare e experimentat la superlativ iar viata ia proportii diferite.
Mereu cand incep sa misc din dejte, incercand sa inot impotriva propriilor curenti de lene ma trezesc fata in fata cu experienta inaltatoare a degustarii vietii ca pe un vin bun.
Mai aud oameni care zic ca daca muncesti nu mai ai timp de nimic, de tine, de viata. Dar fara sa muncesti nu ai chef de nimic, de tine, de viata.
Mai e o chestie. Sa muncesti ceea ce-ti place. Am o amica care initial o dat la drept. Si era nefericita si se chinuia si, cu toate ca muncea ea acolo, nu avea rezultate. Acum e la Colegiul de asistente si a renascut. Merge la scoala, ia numai note bune, are mereu un zambet pe fata si o sclipire in ochi si vrea sa-si petreaca revelionul intr-o garda, cu colegii de grupa. Munca fara pasiune e o pierdere. O viata ai si e o idee buna sa ajungi la capat multumit de ceea ce ai realizat. Eu-s din aia norocosi. Mi-am ales o facultate care-mi place, nu-mi trebe in mod special bursa deci pot sa incerc sa ma concentrez pe obiectele care-mi plac si deci invat de placere. Medicina nu-i usoara dupa nici un standard. Chiar si cu pasiune nu-ti vine usor sa inveti caci mereu pare ca nu se mai termina. Informatiile is ca armatele alea coplesitoare, care par sa vina si sa vina cu toate ca tot ii omori. Dai peste ceva general si peste sase ore descoperi ca inca incerci sa ajungi la capatul acelui subiect si fiecare fraza contine ceva fascinant in ea si nu poti sa renunti si tot vrei sa mai citesti.
Bine. Sa nu credeti ca totu-i roz si eu-s o virginica habotnica si silitoare. Eventual cu doua codite si halat scrobit. Nu. Chiulesc la diverse obiecte. Nu vin la scoala. Aman chestii. Imi iau prea multe pe cap pentru a le putea duce. Imi propun chestii de care nu ma tin. Ma lupt cu lenea nativa. Ma dau cu capul de pereti de cat de proasta is. Un continuu du-te-vino intre "hai sa futem menta" si "hai sa citim despre presiunea sangvina ca totusi ii misto". Invidiez pe aia care pot sta nemiscati ore in sir la birou sau la cursuri dar ii dispretuiesc pentru ca n-au viata in afara facultatii.
Dar adevarul e ca dau din maini mai tare ca-n liceu, de exemplu. Adevarul e ca maturitatea loveste pe fiecare la momentul potrivit. Si tot bat campii despre maturitatea asta de pe la saispe ani si inca nu s-o terminat si nici nu cred c-o sa se termine foarte curand. Maturitatea inseamna a sti despre tine si a te putea controla. Ei. Cale lunga. Dar, ne straduim sa progresam, un hop pe rand.
Am vrut sa scriu pe blog sa va anunt ca n-am murit. Ca is mai vie decat atunci cand m-am apucat sa scriu aici si ca ma chinui sa fiu si mai vie pe viitor. Ma uit pe geam si vad zapada si ma bucur la fel cum ma bucuram cand aveam opt ani si mergeam cu parintii la sanie. Si apoi ma uit in jos si vad un munte de carte cartonata pe numele ei Fiziologie Umana si ma striga EKG-ul la el si deci ma duc. Dar am sa mai scriu. La fel cum "am sa" multe chestii.
N-am mai scris pe blog de foarte multa vreme. La inceput am pus poze, ca sa compensez, si apoi pur si simplu n-am mai scris. Am scris numai cand un sentiment puternic ma impingea s-o fac. Asta nu inseamna ca asa-zisele reflectii asupra lumii s-au oprit. In continuu mintea mea, ca un neoprit comentator sportiv, genereaza impresii despre ceea ce se intampla. Dar de la gand la scris e mult loc si, chiar daca aici nu am pretentii extreme beletristice, totusi nu pot arunca ganduri brute si, mai ales, nu pot arunca fiece gand care-mi trece prin nucsoara aia osoasa.
Azi m-am apucat sa scriu nu pentru ca am cine stie ce timp, ci pentru ca simt nevoia sa insir niste cuvinte.
Sincer, ma bucur ca n-am timp. Sa nu ma intelegeti gresit. Nu muncesc paispe ore pe zi si inca nici macar nu muncesc cat as trebui dar muncesc mult mai mult timp ca inainte si asta ma bucura nespus. Oboseala de dupa o zi de munca iti da cel mai relaxant somn, pauzele vin ca o recompensa, alimentele, dupa ce uiti sa mananci o zi, sunt mai gustoase, paginile alea care le citesti inainte sa pici in taramul visarii apartin celor mai frumoase carti iar imbratisarea parintilor sau a prietenului e mai moale ca cel mai tare balsam de haine. Tot ce tine de relaxare e experimentat la superlativ iar viata ia proportii diferite.
Mereu cand incep sa misc din dejte, incercand sa inot impotriva propriilor curenti de lene ma trezesc fata in fata cu experienta inaltatoare a degustarii vietii ca pe un vin bun.
Mai aud oameni care zic ca daca muncesti nu mai ai timp de nimic, de tine, de viata. Dar fara sa muncesti nu ai chef de nimic, de tine, de viata.
Mai e o chestie. Sa muncesti ceea ce-ti place. Am o amica care initial o dat la drept. Si era nefericita si se chinuia si, cu toate ca muncea ea acolo, nu avea rezultate. Acum e la Colegiul de asistente si a renascut. Merge la scoala, ia numai note bune, are mereu un zambet pe fata si o sclipire in ochi si vrea sa-si petreaca revelionul intr-o garda, cu colegii de grupa. Munca fara pasiune e o pierdere. O viata ai si e o idee buna sa ajungi la capat multumit de ceea ce ai realizat. Eu-s din aia norocosi. Mi-am ales o facultate care-mi place, nu-mi trebe in mod special bursa deci pot sa incerc sa ma concentrez pe obiectele care-mi plac si deci invat de placere. Medicina nu-i usoara dupa nici un standard. Chiar si cu pasiune nu-ti vine usor sa inveti caci mereu pare ca nu se mai termina. Informatiile is ca armatele alea coplesitoare, care par sa vina si sa vina cu toate ca tot ii omori. Dai peste ceva general si peste sase ore descoperi ca inca incerci sa ajungi la capatul acelui subiect si fiecare fraza contine ceva fascinant in ea si nu poti sa renunti si tot vrei sa mai citesti.
Bine. Sa nu credeti ca totu-i roz si eu-s o virginica habotnica si silitoare. Eventual cu doua codite si halat scrobit. Nu. Chiulesc la diverse obiecte. Nu vin la scoala. Aman chestii. Imi iau prea multe pe cap pentru a le putea duce. Imi propun chestii de care nu ma tin. Ma lupt cu lenea nativa. Ma dau cu capul de pereti de cat de proasta is. Un continuu du-te-vino intre "hai sa futem menta" si "hai sa citim despre presiunea sangvina ca totusi ii misto". Invidiez pe aia care pot sta nemiscati ore in sir la birou sau la cursuri dar ii dispretuiesc pentru ca n-au viata in afara facultatii.
Dar adevarul e ca dau din maini mai tare ca-n liceu, de exemplu. Adevarul e ca maturitatea loveste pe fiecare la momentul potrivit. Si tot bat campii despre maturitatea asta de pe la saispe ani si inca nu s-o terminat si nici nu cred c-o sa se termine foarte curand. Maturitatea inseamna a sti despre tine si a te putea controla. Ei. Cale lunga. Dar, ne straduim sa progresam, un hop pe rand.
Am vrut sa scriu pe blog sa va anunt ca n-am murit. Ca is mai vie decat atunci cand m-am apucat sa scriu aici si ca ma chinui sa fiu si mai vie pe viitor. Ma uit pe geam si vad zapada si ma bucur la fel cum ma bucuram cand aveam opt ani si mergeam cu parintii la sanie. Si apoi ma uit in jos si vad un munte de carte cartonata pe numele ei Fiziologie Umana si ma striga EKG-ul la el si deci ma duc. Dar am sa mai scriu. La fel cum "am sa" multe chestii.
Thursday, September 27
If anyone calls tell them I'm away. Tell them I'm not here. Tell them I'm in the bathroom having pleasant, quality time with myself. Tell them I have all the wrong thoughts of all the wrong ages and tell them no, I'm not going to do perform some stupid act of self-identity and slit my wrists. I just need to be in my little corner. On a cold, cold pavement, in some sort of physical or metaphysical dirt or sludge. Tell them all I want right now is to hold my knees with my hands, press my head onto my knees and rock like a little unwashed shivering beggar child. Tell them all I want to be right now is small. Tell them I want the pavement to cave, to crumble, to form a tiny little hole, to engulf me. Tell them I'll leave a little bell on the outside and I'll hold the rope from under there and I'll pull it when I feel alive again. Tell them they should really wait for that. Tell them it makes no difference it's all in my head for my head feels I'm buried alive. My head feels like a land-dweller. My head feels like a worm. My head feels he doesn't belong to a human anymore. My head feels like he belongs to a stool or to a spoon head or to some smartly quoted toilet paper. My head feels only flickers of himself. My head is my soul right now and tell them my soul isn't all well today. Tell them my soul is empty. And tell them that in that gap there is pain. Tell them that there is no vacuum but pain. So intense it seems like it has digested anything else. Air, joy, jokes, smiles and even that golden lil twinkle in the left side of my eyes. Tell them I'm not enjoying this. Tell them I feel no need to feel special. Tell them I feel quite plain and ordinary right now. Tell them I feel the pain felt by any decent human being over a certain age who has felt love. Tell them I can't really explain cause others have tried and have failed. Tell them that even if they were to add all the sad songs, all the suicidal poems, all the macabre paintings and all the crucification scenes they wouldn't be able to express this pain. Tell them this pain they probably felt, tell them they know how personal it is, tell them to remember it and then to think about calling. And then to think about telling me "it's gonna be fine" and "oh, honey" and whatever comforting lines and stories they might chose to come with. Tell them they know that only time is capable to wash this hurt and tell them right now I believe that time is only an urban myth, folklore for the hoping and weak. Tell them right now I don't think anything will cure this pain, this hollow, this endless pit I'm occupying. There's only one thing but right now that thing feels impossible it is to me inexistent. In this cold, cold night, under this pale, insensitive moon, in this filthy dirt I'm standing, the thing that can get me out seems so far away I can only sense it in my memories. Tell them I'm remembering happy times and I'm crying. Tell them I wish I cry all my tears away, tell them I want to reach the point it's physically impossible to cry, tell them in a while I'll want to cry and I won't be able and maybe then I'll be able to listen to all the nice-I'm-there-for-you crap. Because every line like that will make me think, will make me remember, will make me want, will remind me of my desperate need. And I don't want that. I don't want to need, to desire, to remember. I don't want to feel all these human little feeble things. Right now I'm so far away from the human race I cannot hope. The only thing always accessible, the only thing remaining after the fire, after the war, after the flood, after death and despair and destruction now I cannot find, I cannot concoct. I've lost my last refuge and tell them I don't think I'm capable of feeling it very soon. Tell them there's only one sole feeling I can experience, like a point-singularity. That is pain. Tell them to hit their heads to a wall for a day or so, until it really bleeds and then think about calling me. Tell them not to try to search for me for I am gone. At least for a while. Tell them I'll one day join, rejoice, regain all that made me. But now I am not me. Me is lost. Me has just been destroyed, pushed to oblivion, thrown over some invisible ledge or boundary marking the beginning of the internal self. Tell them I am nothingness and darkness, tell them I am just a rocking, sobbing, crying pile of carbon and hydrogen someday will recompose itself. And tell them no, they cannot help. No cigarette, no vodka, no sniff, no hug, no kiss on the forehead, no dance, no joke, no whatever they can imagine to cheer me up will help. No, there is only one thing that can help it's the thing that brought me in this little square I so almost invisibly occupy. Tell them not to call for I am no more.
Thursday, July 19
Iubire, o floare de mar in par intr-o zi de vara, afara, o ispita strans lipita de un umar si un sold.
Iubire, frumusete apriga dintr-un zambet si un cantec intr-o sclipire ca o licarire in adancimea unui iris pierdut in vis.
Iubire, un dans brownian, an de an repetat, cautat, dansat in fiece locsor, in fiece coltisor, in fiecare firida ce gazduieste, ce daruieste un puls, un raspuns la sarabanda neoprita, nestavilita, pe care planeta pulseaza, imperceptibil vibreaza sub miscarea a un milion de miscari sincron, entitati pe acelasi ton, dansand dansul lumii, dansul cautarii.
Iubire, o dorinta, o fiinta ascunsa intr-un ban aruncat, sperat intr-o fantana, o ruga in fiece luna, o speranta pulsand de viata, aruncata intr-o carte de joc, un tarot, o loterie de suflete si semne, cuneiforme insemne, ce pot fi deslusite de-o singura persoana, cu vana cautarii, cu vrerea descoperirii.
Iubire, fericire extatica, nebunatica, haotica, hipnotica, nevrotica, ce nu are nevoie de imne, nu are nevoie de ode, nu are nevoie de nici un vers, o lectie de mers cu capul in jos pe luna, furtuna de vara ce zguduie fiinta, animata de dorinta, de o fata, de un cuvant, de un gand in intensa impletire, ce pare ca porneste in nemurire, ce provine din visare, ce nu are uitare, un lucru ce pur si simplu exista, in forta, aici, acum si nicicum altcumva.
Iubire, vers de jale, gasit mereu in cale, in meandre coerente, rosii-evidente, vine curgand continuu si line, brazdand, de la suprafata in profund, crestand blande sangerande pe inima.
Iubire, durere profunda, o unda, ce sparge, rupe in parti de bucati puse pe brancarde, franturi aruncate pe rugul ce arde acut si mare, sange stropit in zare, maini intinse pe zale, degete prinse in cuie zvarlite-n cale, stomac intins pe piuneze, sinapse continuu chinuitor de treze, corp sfasiat si aruncat in fata diverselor picioare, lovind fara indurare, scobind cu maini de gheata in propria viata, plesnind pana cand, dintr-un gand atotacaparator ramane un gol peticit de impleticite vineteli, amintiri ale dulcei ameteli, asezate in pastel de schinguire, nemiloasa chinuire, o busire brusca in nimicnicia solida, sordida a desertarii.
Iubire, putere si esenta, ura si congruenta, un val ce se intinde si curge in timp si distanta, fara toleranta, nestavilit, neoprit, o viitura ce angreneaza si dreneaza puterea cea mai intensa...pana l scrum, pana la fum, pana la abundentul ras, pana la sufocantul plans, pana cand lumea nu se va mai invarti, universul va muri si ultima fiinta se va stinge.
Iubire, frumusete apriga dintr-un zambet si un cantec intr-o sclipire ca o licarire in adancimea unui iris pierdut in vis.
Iubire, un dans brownian, an de an repetat, cautat, dansat in fiece locsor, in fiece coltisor, in fiecare firida ce gazduieste, ce daruieste un puls, un raspuns la sarabanda neoprita, nestavilita, pe care planeta pulseaza, imperceptibil vibreaza sub miscarea a un milion de miscari sincron, entitati pe acelasi ton, dansand dansul lumii, dansul cautarii.
Iubire, o dorinta, o fiinta ascunsa intr-un ban aruncat, sperat intr-o fantana, o ruga in fiece luna, o speranta pulsand de viata, aruncata intr-o carte de joc, un tarot, o loterie de suflete si semne, cuneiforme insemne, ce pot fi deslusite de-o singura persoana, cu vana cautarii, cu vrerea descoperirii.
Iubire, fericire extatica, nebunatica, haotica, hipnotica, nevrotica, ce nu are nevoie de imne, nu are nevoie de ode, nu are nevoie de nici un vers, o lectie de mers cu capul in jos pe luna, furtuna de vara ce zguduie fiinta, animata de dorinta, de o fata, de un cuvant, de un gand in intensa impletire, ce pare ca porneste in nemurire, ce provine din visare, ce nu are uitare, un lucru ce pur si simplu exista, in forta, aici, acum si nicicum altcumva.
Iubire, vers de jale, gasit mereu in cale, in meandre coerente, rosii-evidente, vine curgand continuu si line, brazdand, de la suprafata in profund, crestand blande sangerande pe inima.
Iubire, durere profunda, o unda, ce sparge, rupe in parti de bucati puse pe brancarde, franturi aruncate pe rugul ce arde acut si mare, sange stropit in zare, maini intinse pe zale, degete prinse in cuie zvarlite-n cale, stomac intins pe piuneze, sinapse continuu chinuitor de treze, corp sfasiat si aruncat in fata diverselor picioare, lovind fara indurare, scobind cu maini de gheata in propria viata, plesnind pana cand, dintr-un gand atotacaparator ramane un gol peticit de impleticite vineteli, amintiri ale dulcei ameteli, asezate in pastel de schinguire, nemiloasa chinuire, o busire brusca in nimicnicia solida, sordida a desertarii.
Iubire, putere si esenta, ura si congruenta, un val ce se intinde si curge in timp si distanta, fara toleranta, nestavilit, neoprit, o viitura ce angreneaza si dreneaza puterea cea mai intensa...pana l scrum, pana la fum, pana la abundentul ras, pana la sufocantul plans, pana cand lumea nu se va mai invarti, universul va muri si ultima fiinta se va stinge.
Monday, July 2
Tot am vrut sa scriu. Adica sa ma holbez in ecran si sa ma bucur ca un copil cum apar literele, asa, ca prin minune. Daca nu ma uit la tastatura am senzatia ca apar, puf! din senin. Si simt tastele sub degete si vad literele cum tot apar si scriu doar de dragul de a scrie. Plus ca ma plictisesc.
Adevarul e ca nu am ganduri coerente. Am franturi de imagini si franturi de idei dar nimic inchegat. Ma doar uit in jur si-mi mai apare cate ceva in cap, ceva care nu poate fi inclus inca nicaieri. Iar gandurile importante nu merita sa fie scrise pe blog pentru ca-s gandurile tuturor, adica nu-s speciale si daca nu-s speciala ma spanzur. Scoala, prieteni, vacanta, iubire. Sesiunea care o intrat ca o pedofila in vara, care parca nu se mai termina...Probleme cotidiene. Macar nu mai vorbesc de fluturi.
Dar sa va impartasesc din franturi...cum apare gandu' cum il scriu, o sa fie un haloemis...
- mi-o dat o amica pe hi5 [e bun si asta la ceva] link la One Republic cu Timbaland - Apologize. Nu va speriati, Timbaland, care tot apare peste tot, zice doar "ah-ah" in fundal de doua ori si se linisteste. Dar video-ul e facut...frumos. Adica sa-l cautati. Frumos, frumos, manca-l-ar mama pe regizoru' distapt care l-o scos.
- m-o apelat azi donsoara L. pe mess. Nu zicem nume, suntem cuminti. Si mi-am amintit de ea...cheala, nebuna, rece, cateodata enervanta, frumoasa. Si mi-am amintit cum odata eram la ea acasa si in miez de noapte am iesit...am mers pana la casa prietenului meu de atunci si i-am aruncat cu pietre in geam ca sa se trezeasca...Numai ca am gresit geamul. S-o trezit toata casa lui, diverse apartamente de langa, era sa spargem alt geam...da' el ba. Vroiam sa-i dam caramele.
- in ultimele zile m-am uitat la Andromeda, am invatat, am citit si am stat cu omu' meu. Andromeda-mi place, e sci-fi, are poveste, paralele, personaje faine. Cartea...adorabila. Iti vine s-o manci cu zahar si smantana. Omu'...is prea multe cuvinte de spus. Cum zicea profu' la fiziologie: "Daca ar fi sa vorbim despre rolurile sodiului in corp am sta doua zile non-stop." Cred ca fiecare o trecut prin asta. Nu conteaza cat vorbesti, soptesti, strigi, razi, plangi si zgarai despre ceva tot n-o sa fie de ajuns sa te faci inteles. [De aia o aparut poezia si de aia in filme zice "mai bine sa-ti cant decat sa-ti zic.]
- dupa multa vreme ma simt stabila.
- mi-am luat papuci cu buline si mereu rad cand ma uit in jos la ei. Da, asa, ca o vaca superficiala. Dar nu ma pot abtine.
- imi place noul meu stilou. Acolo sus in poza e el, vedeta in prim plan. Recomand sincer tuturor astora care scriu cu stiloul...firma Online.
- am ras recent puternic de absurditatea teatrului uman. Nici un regizor de film nu poate gandi unele lucruri la care poti fi martor in societate. Comportamentul uman, ah, ce dans fervent si frivol si minunat si bezmetic si distractiv.
- romantismul e a dracului de relativ
- tre' sa-mi refac camera. Un plan pentru cand ma intorc din vacanta, cand o veni si aia. De fapt, stiu cand vine, vine vinerea asta.
- azi o venit un prieten bun pe la mine. Nu mai venise de mult la "traditionalul ceai" si imi era dor. Ma gandeam ca sunt oameni cu care se creaza legaturi care par reale. Ca o sfoara pe care o vezi intre doua entitati. Intr-o anumita lumina, in anumite momente, apare. O vezi, o poti pipai, dispare, dar e acolo.
Cam pe aici ma opresc cu micile stupizenii cotidiene.
Monday, June 25
More and More by Margaret Atwood
More and more frequently the edges
of me dissolve and I become
a wish to assimilate the world, including
you, if possible through the skin
like a cool plant's tricks with oxygen
and live by a harmless green burning.
I would not consume
you or ever
finish, you would still be there
surrounding me, complete
as the air.
Unfortunately I don't have leaves.
Instead I have eyes
and teeth and other non-green
things which rule out osmosis.
So be careful, I mean it,
I give you fair warning:
This kind of hunger draws
everything into its own
space; nor can we
talk it all over, have a calm
rational discussion.
There is no reason for this, only
a starved dog's logic about bones.
Wednesday, June 13
O intamplare ciudata cu o pi**a proasta si un fluture
M-am trezit frumos azi dimineata. Era o raza de soare care-mi scalda fata si un lac de transpiratie care-mi scalda corpul infierbantat in sacul de dormit. Pentru ca e sac din ala care tre' sa tina la -nushcategrade si aveam si pantaloni si nu stiu daca ati aflat, e vara afara. M-am holbat la lustra oleaca dezorientata si apoi mi-am dat seama unde ma aflu. M-am ridicat gratios din patul meu somptuos, mi-am repus oasele in ordine, mi-am sters urma de covor de pe fata si mi-am gasit cafeaua lasata de izbeliste azi noapte in bucatarie. Cand eram mica faceam in camera mare din perne de canapea casute in care dormeam. Acum nu a fost cazul, dar tot am campat in casa, mai precis in sufragerie, pe covor, in sacul de dormit. Poate va intrebati de ce. Eu una mi-am pus intrebarea asta azi dimineata.
Adevarul e ca dublu-X-ul ala din mine isi mai face aparitia. Nu mi-e frica de aproape nimic. Merg singura pe strada noaptea, ma cert mai cu oricine daca e nevoie, ma arunc cu capul inainte la provocari si cred sincer in prostia mea ca sunt o femeie independenta si puternica care nu are nevoie de nimic si mai ales de nimeni.
Dupa vreo doua ore de incercari disperate de a adormi, de rotiri pe diverse parti si diverse pagini citite, am simtit ca-mi vine somnul. Tocmai cand inchideam si eu ochii mai bine si mai bine aud un zgomot...Deschid un ochi piezis, aprind lenes lumina...Un fluture imens si negru batea din aripi prin camera. Un fluture doamnelor si domnilor. Nu bondar urias. Nu tantar Anophel. Nu liliac care sa se tranforme in vampir. Un fluture. Un bet fluture ratacit. Ce credeti ca a facut Ioana cea rationala? A tras un racnet, si-a astupat gura ca sa nu-si trezeasca parintii si s-a uitat mesmerizata cum fluturele bate nebuneste din aripi mergand in directia ei. Moment in care Ioana cea brava a zbughit-o din camera. Si-a tras rasuflarea pe hol cateva secunde si apoi a redeschis usa. A cautat fluturele o vreme si apoi l-a observat stand lenes langa lampa din camera, facand o mica plaja la caldura becului. Eroina noastra a facut lucrul cel mai logic in acel punct: a dat un mesaj prietenului, care probabil in sfarsit adormise in patul lui situat in celalalt colt de oras, explicandu-i ce lucru apocaliptic tocmai s-a petrecut. Imi imaginez fata bietului baiat la ora trei dimineata, tehui de cap de somn, trezit de un mesaj de la preaiubita lui in care ii explica cum ea are un fluture in camera care e "urat si mare". Eu m-as fi batut. Dupa ce si-a scot piatra de pe suflet, Ioana s-a gandit putin si a decis cine e regele castelului. Cu nervi si-a luat MP3 playerul, tigarile si fizica si s-a mutat in bucatarie. A negociat cu gandacii de acolo teritoriul impartit, si-a facut o cafea si s-a asezat in pozitia ghiocelul pe scaun sa invete. Dar vai! Cavalerul in armura stralucitoare a aparut. Ieri multumeam sfantului duh ca bunicu mai mere la baie in mijlocul noptii. Deci da, apare bunicu, imbracat in alb si ma intreaba de ce naiba stau in bucatarie. Ii explic situatia disperata in care ma aflu. El ia un spray pentru insecte, merge in camera, identifica inamicul si cu doua sfichiuiri de spray, il anihileaza. Scurt si la obiect. Bine, evident ca al meu castel era total nelocuibil dupa aia, ca sprayul ala cred ca poate omora si oameni la cat de puternic este, deci Ioana si-a luat spasita sacul de dormit si s-a culcat la bunicu in camera, cu cainele asezat tandru in bratele ei. I-a multumit bunicului si a dormit somnul ferice a tuturor printeselor cu un bob de mazare sub ele.
Ciudat este ca eu pun mana pe fluturi. Si pe serpisori de apa si pe paianjeni. Dar in natura. In casa se produce un declic mental - spatiu inchis, chestie mica si nervoasa care zboara/se taraie - error. Creierul intra in colaps si femeia independenta ce sunt eu devine instant o pizda proasta care nu poate arunca pe geam un fluture benign in esenta sa si care probabil ca nu vrea sa se afle intr-un spatiu inchis mai mult ca posesorul spatiului inchis.
Subscribe to:
Posts (Atom)