Zilele astea mergeam in ritmul meu nebun prin facultate, mai nebun atunci caci ma grabeam, cand un amic cadru didactic mi-a zis ca se mai uita pe blogul meu si ca-i place. Nu e o remarca auto-laudativa. Am fost profund surprinsa. Nu mai scrisesem pe blog de ceva vreme. Eram cu "treaba" in facultate si ma grabeam, prinsa in mrejele vietii pe care am ales-o s-o am in facultate si iata cum mi se reamintea ca am avut o data timp liber.
N-am mai scris pe blog de foarte multa vreme. La inceput am pus poze, ca sa compensez, si apoi pur si simplu n-am mai scris. Am scris numai cand un sentiment puternic ma impingea s-o fac. Asta nu inseamna ca asa-zisele reflectii asupra lumii s-au oprit. In continuu mintea mea, ca un neoprit comentator sportiv, genereaza impresii despre ceea ce se intampla. Dar de la gand la scris e mult loc si, chiar daca aici nu am pretentii extreme beletristice, totusi nu pot arunca ganduri brute si, mai ales, nu pot arunca fiece gand care-mi trece prin nucsoara aia osoasa.

Azi m-am apucat sa scriu nu pentru ca am cine stie ce timp, ci pentru ca simt nevoia sa insir niste cuvinte.
Sincer, ma bucur ca n-am timp. Sa nu ma intelegeti gresit. Nu muncesc paispe ore pe zi si inca nici macar nu muncesc cat as trebui dar muncesc mult mai mult timp ca inainte si asta ma bucura nespus. Oboseala de dupa o zi de munca iti da cel mai relaxant somn, pauzele vin ca o recompensa, alimentele, dupa ce uiti sa mananci o zi, sunt mai gustoase, paginile alea care le citesti inainte sa pici in taramul visarii apartin celor mai frumoase carti iar imbratisarea parintilor sau a prietenului e mai moale ca cel mai tare balsam de haine. Tot ce tine de relaxare e experimentat la superlativ iar viata ia proportii diferite.
Mereu cand incep sa misc din dejte, incercand sa inot impotriva propriilor curenti de lene ma trezesc fata in fata cu experienta inaltatoare a degustarii vietii ca pe un vin bun.
Mai aud oameni care zic ca daca muncesti nu mai ai timp de nimic, de tine, de viata. Dar fara sa muncesti nu ai chef de nimic, de tine, de viata.

Mai e o chestie. Sa muncesti ceea ce-ti place. Am o amica care initial o dat la drept. Si era nefericita si se chinuia si, cu toate ca muncea ea acolo, nu avea rezultate. Acum e la Colegiul de asistente si a renascut. Merge la scoala, ia numai note bune, are mereu un zambet pe fata si o sclipire in ochi si vrea sa-si petreaca revelionul intr-o garda, cu colegii de grupa. Munca fara pasiune e o pierdere. O viata ai si e o idee buna sa ajungi la capat multumit de ceea ce ai realizat. Eu-s din aia norocosi. Mi-am ales o facultate care-mi place, nu-mi trebe in mod special bursa deci pot sa incerc sa ma concentrez pe obiectele care-mi plac si deci invat de placere. Medicina nu-i usoara dupa nici un standard. Chiar si cu pasiune nu-ti vine usor sa inveti caci mereu pare ca nu se mai termina. Informatiile is ca armatele alea coplesitoare, care par sa vina si sa vina cu toate ca tot ii omori. Dai peste ceva general si peste sase ore descoperi ca inca incerci sa ajungi la capatul acelui subiect si fiecare fraza contine ceva fascinant in ea si nu poti sa renunti si tot vrei sa mai citesti.

Bine. Sa nu credeti ca totu-i roz si eu-s o virginica habotnica si silitoare. Eventual cu doua codite si halat scrobit. Nu. Chiulesc la diverse obiecte. Nu vin la scoala. Aman chestii. Imi iau prea multe pe cap pentru a le putea duce. Imi propun chestii de care nu ma tin. Ma lupt cu lenea nativa. Ma dau cu capul de pereti de cat de proasta is. Un continuu du-te-vino intre "hai sa futem menta" si "hai sa citim despre presiunea sangvina ca totusi ii misto". Invidiez pe aia care pot sta nemiscati ore in sir la birou sau la cursuri dar ii dispretuiesc pentru ca n-au viata in afara facultatii.

Dar adevarul e ca dau din maini mai tare ca-n liceu, de exemplu. Adevarul e ca maturitatea loveste pe fiecare la momentul potrivit. Si tot bat campii despre maturitatea asta de pe la saispe ani si inca nu s-o terminat si nici nu cred c-o sa se termine foarte curand. Maturitatea inseamna a sti despre tine si a te putea controla. Ei. Cale lunga. Dar, ne straduim sa progresam, un hop pe rand.

Am vrut sa scriu pe blog sa va anunt ca n-am murit. Ca is mai vie decat atunci cand m-am apucat sa scriu aici si ca ma chinui sa fiu si mai vie pe viitor. Ma uit pe geam si vad zapada si ma bucur la fel cum ma bucuram cand aveam opt ani si mergeam cu parintii la sanie. Si apoi ma uit in jos si vad un munte de carte cartonata pe numele ei Fiziologie Umana si ma striga EKG-ul la el si deci ma duc. Dar am sa mai scriu. La fel cum "am sa" multe chestii.