www.slopa.tk . Forumu' rokerilor ieseni. Infiintat in mai 2004 de catre un baiet distept care avea o initiativa, o idee. Si citez din domnu' fondator, Slopa: "Vreu sa zic ca am luat initiativa asta de a face forum din simplul motiv ca nu era. Alte orase gen Cluj, Constanta au site al rockotecii lor...si la noi..nada."
Eu am inceput sa scriu serios pe forum prin octombrie 2004. Sunt al 151-lea user. Acum avem peste 1500 de useri, dintre care aproximativ 200-300 activi.
Cand am intrat pe forum l-am privit strict ca o forma de amuzament. Credeam ca imi voi putea pastra anonimatul mult timp, ca voi fi doar o identitate virtuala in spatele unui monitor. Dar nu a fost sa fie asa. Pentru ca spre deosebire de alte forumuri pe care activam eu atunci, acesta era oleaca mai...intim. Este o comunitate virtuala constituita din oameni din acelasi oras care asculta un anume gen de muzica. Anonimatul nu putea fi pastrat prea mult timp. Era inevitabil sa cunosc oamenii fizic.
Comunitatea virtuala a fost doar un pretext pentru formarea (sau existenta) unei comunitati fizice, mai restranse, in care am intrat, pe care am cunoscut-o, o comunitate cu o istorie proprie, cu certuri, cu impacari, cu probleme. Pentru mine "forumul" inseamna oameni cu care am baut, cu care am ras, cu care am glumit si cu care m-am certat.
Forumul mi-a permis sa cunosc oameni speciali, oameni inteligenti, oameni cu care am avut ce vorbi. Mi-a permis sa-mi gasesc prieteni si sa apartin de un anume "ceva". Tin minte si acum o rokoteca in care Storm mi-a aratat diversi useri: "ala e cutare, ala e cutare", pe vremea cand stiam doar cativa oameni.
Pe net ne intalnim, discutam, ne certam, admonestam, ne informam, dar o parte din spatiul virtual trece la o masa, la un foc, la o bere si o tigara.
Exista bisericute. Unele care se potrivesc, "asa, in punctele esentiale", unele care is in total dezacord. Exista oameni care nu apartin de nici bisericuta, dar care posteaza intens si exista si "trecatori". Ca in orice comunitate reala, fizica.
Este frumos cand vezi "forumistii" adunati la o bere si este trist cand ii vezi cum se indeparteaza unii de altii.
Forumul, in doi ani, a devenit un fel de forta. Nu stiu vreun alt forum din Iasi cu un asemenea rasunet (sau poate nu-s eu informata). Este frumos sa vezi o idee cum se materializeaza. Evolutia mereu e ciclica. Sunt perioade "pasnice", in care nu izbucnesc certuri si sunt perioade pline de "tulburari" si este foarte fain sa le urmaresti, sa vezi cum oamenii interactioneaza.
Cu toate acestea forumul trebuie privit ca un spatiu virtual. In momentul in care te implici si uiti ca tastezi intervin problemele. Certurile personale ar trebui sa existe in spatiul "real", dar nu mereu se intampla acest lucru.
Nici nu stiu de ce am scris despre forum. In afara de cei care sunt pe forum nu stiu cati dintre cei care vor citi asta vor intelege despre ce vorbesc. Dar in doi ani din cauza oamenilor de pe forum viata mea oarecum s-a schimbat. Pentru ca am cunoscut foarte multi oameni noi si, odata cu extinderea listei de messenger s-au extins si relatiile mele.

Maretul si prea-incapatorul ciclu "Cu coaiele in pantalonii prietenei" se tot mareste pe zi ce trece. Tot vad prin jurul meu barbati (baieti, nah) care seamana cu gummy-bears sau cu Play-Doh in mainile prietenelor. De la o gagica care si-a pocnit pretenul pentru ca era prea beat ca sa-i faca poza si pana la excluderea oricaror altor intalniri in afara de cele cu prietena lista de manifestari ale acestui ciclu e lunga.
Oare e dragoste asta, in care sari prin cercuri si joci cum it zice fumei-ta? Inca nu am reusit sa inteleg care e voluptatea de a fi manipulat fara sa manipulezi la randul tau. Nu inteleg unde poate fi placerea intr-o asemenea ex-centrincitate relationala. Dar ma gandesc ca necesitatea de a fi manipulat vine dintr-o lipsa a capacitatii de decizie proprie sau dintr-o obisnuinta a lipsei libertatii. Evident, pot doar presupune, inca nu am gasit omul pe care sa pot sa-l intreb de ce dumnezeu este la dejtu mic al pretenei.
Nu inteleg cum te poate un sentiment trecator face sa strici o prietenie veche, sau o prietenie buna sau cum te poate tranforma intr-un sihastru. Lipsa libertatii, incorsetarea asta pentru mine ar fi ucigatoare. Sa nu pot sa ma vad cu cine vreau, eventual chiar singura, sa nu pot merge unde vreau, sa nu pot iesi cand vreau, sa trebuiasca sa dau un fel de raport continuu...ar fi masochism dus la extrem. Am facut asta o data, acum mai mult timp, dar m-am lecuit de sportul extrem al posesivitatii obsesive.
Manifestarile, evident, sunt jalnice. Si sa spunem ca la o femeie este oarecum scuzabil, femeia fiind obisnuita din trecut sa stea cu o cratita in mana si cu un pumn peste spate de la barbat. Dar chiar si la femei acum e cel putin bizar. Dar la barbati, la reprezentatii "sexului puternic", cei care se tot bat cu pumnul in piept ca-s lideri, ca-s "deasupra femeii", sa-i vezi deasupra numai in Misionar e de-a dreptul patetic. Si, evident, crunt de amuzant. Sa vezi o plastilina umblatoare face parte din amuzamentul cotidian. Si nu folosesc "cotidian" fara rost, caci ii vad aproape zilnic. Si, cu toate ca e amuzant, de la un punct devine trist. Iar un fapt care intra in categoria "trist". Sa vezi un fatalau amorf care nu vorbeste cu tine de frica muierii e trist. Atata lipsa de incredere intr-o persoana cu care esti de 6 luni, de un an este...trist. Repet acest cuvant pentru ca exprima cel mai bine cum vad e problema.
Dar, e generatia femeii. Girl power si toate cele. Asta probabil ar zice o femeie care tine sa aiba un catelus atasat de piciorul ei. Dar "girl power"-ul asta se manifesta nu numai la fete, ci si la baieti. De la "dudzii" emo care arata ca fete si pana la...creaturile astea care se numesc baieti numai dupa organ este, din nou, trist sa vezi fenomenul denumit de George Carlin "the pussification of the male".
Nu prea mai am ce zice; vedeti si voi ce se intampla, nu cred ca e un fenomen evident numai mie. Eu una, ca la multe alte lucruri, voi rade pe tema asta si voi incerca sa nu ma simt dezamagita de specia masculina careia ii creste un vagin din ce in ce mai proeminent.

Don't know about you, but I am rarely bored in my city. Yes, I want to see and explore new places, but if I'd be cursed to live in my city, or in any city, I wouldn't mind.
Every time I leave my home and walk different things make me ponder. That's the beaty of walking: you have time and space to think.

Near my flat, on the Hala Centrala platform there is a beggar. I keep seeing him since the beginning of the summer. He does not have any toes. He is dirty and his clothes are old and ragged and he smells of alcohol and filth. But I've never seen him beg. It's very weird. He's either sleeping or just standing there, looking at nothing. Last summer behind my flat there was an old lady. My grandfather knew her. I think he knows most beggars in our area. She had been thrown out of her house by her alcoholic, violent son. He gave a concussion of some sort and she had the brain of an eight year old. She loved reading stories so for most of the summer while I was in Romania, I brought her books with stories. She actually read them and always gave them back; except one which I wouldn’t take back.

Was standing today in the tram station. The tram took a while so I was able to study the people waiting with me. And right in front of me there was this young woman. She was dressed with a white top. She wore a black braw and its straps were visible, near the white straps of the top. It wasn't a fashion statement; I think she was one of those people who aren’t "educated" about how to wear clothes in the city. And this is not an insult. Anyway, she had this really short dress, clearly brought from the flea market and these very weird sandals, Chinese, with a very "plastichy" orthopedic heel. She didn't walk right on them. Her legs were firm and muscular and her shank was thick. Her nails were not painted and rather dirty, but she wore an ankle bracelet. She wore a bag which fitted nothing of her outfit, very bright and with round handles which were imitating bamboo. She had what we call a tractor driver's bronze. She turned and I could see her face. It was a peasant's face. A very beautiful face, but beautiful in a very raw and healthy way. She had freckles from the sun. She seemed determined but her eyes sparkled of the unease of the city. I was able to watch her as we both took the same tram. That spark in her eyes got "bigger" as we walked in that closed space. It was very interesting to watch her reactions.

Yesterday in the tram I was sitting in a window seat. Suddenly something bumps into me. A gypsy mother had just dropped her child on the seat next to me. The child's skin was stuck to mine and I remembered how much I love children. They are so soft; I feel I could put my hand right through them. And also, looking at that poor and dirty child remembered what poverty smelled like. It's heart-braking to see a child, innocent, unknowing, born with a star over his head, growing in such an environment. And as the child sat right next to me I smelled the same smell I fell in America, in the black neighborhood, next to those dirty, poor children. The smell of sweet children's food, with sweat, piss and tears. I saw on the face of that dark-skinned child the traces left by tears on dirt and again my heart broke. He wanted to grab the chair in front of him but he didn't reach it. His mother moved him a bit to help him reach. But she moved him without changing the fierce, animal look every poor man has in his eyes. I've seen it so many times and it still somewhat scares me. It's the look that says "I'm miserable but I'll bring you down if you dare pity me." At least that's what it tells me. I looked at her and I smiled and she smiled back, proud of her son, her little treasure. But the look changed and also the expression of the face came back to normal in a second. They left at the next station and I fell like a small bit of me went empty. The child was not there anymore, his innocent eyes were not staring into mine any more. I fell sorry that he will become a bitter adult, maybe a thief, maybe even a murdered....

And right after that two girls came in the tram. Their hair was perfect, cut to the latest fashion. Their bleached blue jeans sat relaxed on their firm behinds. Their tops were casual and their purses minuscule. Their jewelry attentively chosen and their make-up drawn to the finest detail. They radiated health and wealth and outermost "cool-ness". Oblivious to the world and concerned only about themselves they seemed. The difference was so striking I had to make myself not stare. I turned my eyes toward the window and I fell lucky. Truly lucky. To have a real roof over my head, food on my plate, a stable, loving family and even money to have fun and have almost any thing I want. I looked back at those girls and I wondered if I am as they seem. Egocentric, superficial, inattentive...I hope, I believe there is a difference.

I saw another child the other day. He was running. Have you noticed children mostly run? They almost never walk; they are always in a hurry, maybe even more than a New York businessman. And they are so happy to run, they always run with a smile on their faces. I stopped and I looked at the child. I think he had just passed the lesson of walking. The joy of being able to stand, to run to your mother's loving arms. I don't really remember the feeling (I was rather young:)) ) but I bet it's one of the most beautiful in the world. The pleasure of running, of galloping towards the thing you love.


My room is towards east. And every time I stay up the night I see the sunrise. And every time I stop from my work and I watch it. There are no two sunrises alike. There's a slightly different shade of purple, or pink, or red, or there's a cloud that makes a spectacular effect. And the rise of the sun is just like any big event in our lives. It takes a lot to prepare - it takes almost an hour for the sky to turn from black to, let's say, purple-orange - but the transformation of the sun from a small red line to blinding is very short. We prepare, we await all tings in life, but they pass in a blink. Heck, most of our lives we spend waiting and preparing. And every event is a new sunrise or sunset. Ending with our death. Now the sun's blinding me, like the effect of a grand success. It's early...or late...I feel poetic, don't sue me.

I like to see the city change. Well, not all changes are nice. For example, they killed the beautiful chestnut trees in front of my flat to build this concrete abomination. But it's nice to see a path in the Botanical Garden with new slabs on it, or a new wash on an old building or to see the weeds grow on the old market next to the Spiridon Hospital. It's nice to see new billboards appear or being changed, new shops, new supermarkets. And sometimes it's sad and disgusting to see old buildings being turned into new horrifying creations by idiots who just happen to have money. I would like the old parts of the city to be preserved and I wish we'd have better plans about how to change it. The most recent absurdity I've seen hyper-modern windows put on the Antique store on Lapusneanu. It just...doesn't fit. Not in this universe, not in any universe.

There's an organism. We are a small part of it, merely a cell. Another two cells of it spawned us. We work for it. It nurtures us, it molds us, it challenges us, it brakes us and it creates paths for us. It sometimes hates us and sometimes loves us. We create it, we can influence it, but we need it. We can choose whether we are an epithelial cell or a nerve cell, a neuron or a sperm cell, but we cannot be apart from it.
From the moment we leave our room, our cozy bed and our cozy space we slide into it. We either dive or crawl. It makes no difference.
This organism has limbs, like any body. Like you have hands and skin and a brain. And some limbs are subordinate to others and some are more important than others. You could live without a hand, but without your heart you'd be dead.
This organism has weaknesses and strengths. It has diseases, cancers polluting him. One little cell which goes berserk and triggers other cells to follow it. It has cells fighting as one against any threatening invaders. It has allergies to some "strangers" and some "strangers" it tolerates.

I'm talking about society, of course. I've been meaning to write about this, it's just I don't know exactly where to start.
I've been conscious of society since I was, let's say 13. Conscious meaning able to study it and react to it not out of instinct.

First of all, let's talk about the "biiiig" society. Then we will narrow it down. The "biiiig" society is a very large group of people. For example, our country. Aristotle said that a person that knows much about a certain thing can be a good judge of that thing and a person that knows much about things in general can be a good judge in general. So, how come for a bunch of years our leaders are chosen by people who do not know a lot of things. Our country (in my opinion of course, feel free to disagree) is basically rural. Whether in the actual countryside or in the cities, it is rural. Because most of today's urban population is made out of peasants brought by communists to the cities to work in industry. So it's basically rural. Now, I am not disregarding peasants, I respect them. After all, they feed me. But a peasant shall never have the intellect, education of knowledge of "urban" people, who have a constant access and maybe even interest to information. So these people choose our leaders. And not only in our country. But, democracy is said to be the most efficient and peaceful way of governing. By the way, I simply love the reflexive. "Is said", "It was done", "It broke" - phrases like these used to just play the little game called "pass it all around".

Returning. That's the first thing that has bothered me about society. Any society, no matter how big or how small. If you can't get yourself heard and approved you're dead. Society has made us approval-junkies. Watch "Revolver" by Guy Ritchie. There is a monologue about approval. The only reason why we get up and suffer all the "bloody piss" is because we need approval: the pat on the back, the "hip-hip-hoo-fucking-raah". I am an approval junky as well. If you have the "people" on your side, you have power. Fuck money, fuck information (although you need it to get the people's approval), what really gives a man power and joy is the people. Society. The masses. The majority. Call it as you wish. You need their love, their fear, even greater, their respect (what a very big word) but you reactions from them. A man that can get a reaction out of a large group of people is that cancer cell I was talking about. One little cell that starts bouncing around and gets other cells to bounce.

Moving on...there's another thing that's very interesting to watch. Trends. Not only now, but also in history. How trends go into circles. I'm expecting that in maybe 100, 200 years' time we will be as taboo and "shy" as the people in the 20s let's say, before the sexual revolution.
There are "massive" trends, which are followed by many people, for example the Hippies in the US or, more violent, the Nazis; and there are "local trends", for example those hideous bright colored fisherman's boots mall girls wore this winter. Trends are, again, something followed by more people. "Every person is unique". Bullshit. An unique person is a person who follows no trends, neither in clothing, neither in music, neither in thinking. An unique person is either a trend-setter, either a person who mixes together so many trends in so many areas that's impossible to tell where he fits. And this brings me to another lovable thing society does.

Don't know if you've noticed, but people are obsessed with order. People just love to categorize everything. Because, apart from the need of order, we just love to bring out the differences in things. We have maple wood, linden wood, birch wood, oak wood, willow wood...but it's just wood. But “each type of wood has its unique properties”. We have Caucasian, African American, Asian, Native-American and all the breeds between. But it's still people. But when it comes to people, weeell, we don't care as much about the "unique properties" each has, but of the large differences which we simply HATE. But, coming back. Everyone has to "fit". I almost hate the word. You have to fit in your class, in you school, in your work group, you have to fit everywhere. Either wise, you'll be considered either really eccentric, or weird or a paria. To most societies the phrase "when in doubt, kill" applies. Because most societies are made out of "normal" people. People with an average intellect, with an average (or low) education, with average dreams and desires and with predictable reactions. The masses. So these people will eliminate anything that seems out of place, anything faster, better, stronger, weirder. Which brings us to a paradox. All great leaders were not average men, did not have an average intellect, did not have average dreams and did not have predictable reactions. But they managed to bring to their side the masses. Think about that and let me know what you think the reason was for that.
So these mechanisms about fitting in have brought me to other thoughts. What does one do when one does not fit in? Either he becomes emo (now there's another beautiful trend) and believes, like any American teenager that "nobody understands me so let's see what dad's razor can do" either tries to find a society small enough to contain him. And the smarter, better, stronger one is, the tighter the society in which one will live.

Society is a very fucked up thing. Always has been. In a lifetime, if you actually live, you will enter and exit and just pass through many types of societies. Beggars, mall girls, poor and wealthy, casual and bussiness, school, friends. Each one is a system by itself, is a "limb" of the grand organism. But you will notice that very few of these "limbs" are different from the majority. All you really need to do, all what everyone does in some point is choose. Brain cell or skin cell?

Am avut si vom avea.

M-am nascut in 1927 in Sighet, in Maramures. Numele meu, Margineanu, nu inseamna "locuitor de margine", cum ai putea crede. Pe timpul lui Maria Tereza, adica prin secolul XVIII, Marginenii erau ceva in gen prima linie de aparare a Imperiului Austro-Ungar. Erau soldati cu pregatire para-militara raspanditi prin tot lantul carpatic, la granita. Familia mea de pe tata, stramosii lor adica, au facut parte din acest corp militar. Ei aparau imperiul pana se organiza armata. In primul rand erau oameni liberi, ceea ce era un mare lucru pe atunci. Aveau prviliegii - drept la educatie, la scoli, spitale, la functii - si aveau mosii si averi date de catre regina. In primul rand, pentru a-i tine loiali coroanei si in al doilea rand pentru ca meritau. Averile se administrau in comun. Fiecare barbat avea mosia lui, calul lui, armele si uniforma lui. Ei faceau serviciul de paza pentru granita. Erau ceva in gen razesii din moldova. Ei erau cei mai bine pregatiti militari. Familia noastra deci are radacinile in Maramures de cel putin 300, 400 de ani (eram aici si inainte sa fim numiti oficial "margineni") si familia noastra mereu a fost mereu compusa din preoti, profesori, medici, avocati. Cele mai mari doua familii de "margineni" din Maramures si Bucovina au fost Margineanu si Rosca. Bunica mea a fost Rosca. Bunicul, Marginean.
Tatal meu fusese primarul Sighetului. Era cel mai mare avocat din sighet. Si, ca sa-ti faci o idee, cand venea acasa la sfarsitul saptamanii, trebuia sa cantareasca bancnotele ca sa-si dea seama cat a castigat. Aveam casa, mosii, servitori, gradinari, cultivatori. Aveam.
In '38 a venit refugiul peste noi. Si nu am mai avut asa de mult. Adica am avut inspre deloc. Ne-am mutat la Iasi, unde eu am facut pana intr-a zecea scoala la Colegiul National. Ne-am mutat apoi la Fagaras si ultimul an din scoala l-am facut la Liceul Stefan cel Mare din Suceava.
Am facut trei ani de politehnica. Fratele meu era intr-o societate "subversiva", care lupta impotriva comunismului si care era in legatura cu serviciile de spionaj franceze. El era in conducere. Pe el l-au luat la securitate si a evadat. In timpul asta ma cautau si pe mine. Si ca sa vezi cum merge cu norocul, eu nu eram acasa atunci. Ei, vecinii mei s-au imprastiat pe strazile pe unde stiau ca pot aparea si m-au prevenit. Eu atunci am fugit intr-un sat langa Aroneanu. Acolo aveam niste rude venite din Bucovina. Nu le vazusem niciodata in viata mea. Dar m-au ascuns. Copilul lor de opt ani a fost batut pana la sange de securitate si nu a zis unde ma aflu, cand eu stateam in podul casei lor. Dupa trei zile m-am dus in gara din Cucuteni (aia din Iasi era pazita de securitate, pentru ca aveau un fugitiv si un om pe care inca nu-l arestasera) si am ajuns in Suceava, intr-un sat de langa unde noi aveam mosie, Stroiesti. Acolo ne-au arestat pe toti, pe mine, pe fratele meu, pe mama si pe tata si pe cativa vecini.
M-au dus la securitate. Acolo nu au putut sa-mi dea sentinta ca uneltisem impotriva regimului, ca nu facusem parte din organizatia fratelui meu. Dar m-au arestat pentru ceva gen "complice". Pe atunci si daca dadeai o tigara la un "uneltitor" te bagau la racoare. Initial mi-au mai dat o pedeapsa pentru port de arma (aveam semi-automate la noi) dar cum cam toti taranii aveau cate o arma, ne-au "iertat".
Am stat opt luni in cladirea securitatii, legat de un pat de fier. Acolo am slabit pana la os. Cand m-au mutat in inchisoare "normala", in copou, m-am oarecum bucurat. Ala de la securitate mi-o zis atunci sa nu ma bucur, ca dupa doi ani (sau cat aveam eu) de pedeapsa normala, urma o pedeapsa "administrativa", adica munca. Si asta era maxim de 60 de luni. Dar a sfarsitul alora 60 de luni iti mai puteau da 60 de luni. Nu stiu cati oameni si-o dat duhul asa.
Oricum, am ajuns in copou. Si aveam cica dreptul la un recurs. Pe vremea aia se stia clar ca cu pedeapsa data initial ramaneai. Pentru ca pe dosar astia de la securitate scriau o cifra care insemna numarul de ani. Dar tata mi-o zis sa fac recurs, sa vad totusi, sa sper. Bun, deci am facut recurs si apoi am asteptat.
Pe noi ne tot muta de la o inchisoare la alta. Si pe mine m-o mutat prima data la canalul Dunarea-Marea Neagra, unde era si tata. Eu cand am ajuns acolo eram...scheletic putin spus. Tata o aranjat sa fiu cu el. El avea 60 de ani, era cardiac, nu putea iesi la sapat si deci era la bucatarie. Acolo am inceput eu sa ma intremez.
Pe drumul spre canal, in masina, am intalnit un batran. Era bolnav si transpira. In inchisoare mai nimeni nu te ajuta daca nu stia ca ai relatii, deci el probabil ca urma sa moara in curand. Eu mai aveam niste medicamente cumparate si luate prin inchisoare si i-am dat si l-am oblojit cum am putut. La canal, el s-o tot dus, eu am ramas.
Ei, dupa canal, m-o mutat la Stadionul de la Constanta. Ciopleam pietre. Batranul ala pe care il ajutasem s-a dovedit a fi unul din cei mai mari arhitecti ai Romaniei (el o facut si palatul telefoanelor). M-o vazut si o aranjat sa lucrez la "materiale". Adica eu mergeam la fiecare sef de "sectie" si-l intrebam ce mai are nevoie si repartizam. M-o scos de la munca fizica.
La constanta am primit o carte postala care nu stiu cum o trecut de cenzura in care un var de-al meu din Iasi imi scria ca o primit raspunsul de la recurs. Mi-au redus pedeapsa la 11 luni. Eu deja facusem 2 ani. Deci m-am dus la colonia din peninsula si am vorbit cu securitatea sa-mi dea drumul. Ei, normal, m-au intrebat de unde sti ca am doar 11 luni si le-am zis ca am primit o carte postala si ca nu stiu de la cine.
Mi-au dat drumul dar mi-au zis (cu ura, evident) ca ma asteapta la pedeapsa administrativa.
Treaba o fost urmatoarea. Erau foarte multi care trebuiau sa faca pedeapsa asta administrativa si numai o comisie de evaluare. Deci, ca sa evalueze mai putini, nu i-au mai evaluat pe astia cu pedeapsa initiala sub doi ani. Eu pe hartie aveam 11 luni, deci am scapat.
Ei si dupa aia...

Facuta anul trecut.

Because I cannot express any recent thoughts (I have a grave lack of creativity these days) I've put an old beginning of a short story.

I have been afraid of Barbie dolls ever since I got my first one when I was six years old.
Toys were scarce when I was a child. It was just after breaking the boundaries set by communism. Most of my toys were Legos my mother brought from Poland or wooden cars my grandfather would make in solitude under the linden tree.
I was six when my aunt from France came to visit. Proudly, she presented me with a present, a box wrapped in her typical butterfly model paper. As I tore apart the paper, eager to find maybe a model car or a puzzle, the horror unraveled. A pink box and this hideous figure staring at me with these perfect sky-blue eyes. I looked at her, a grimace on my face. The worse was the smile. I heard it being described as “perfect” or “universal” or “welcoming” but all I could see was this ignorant, meaningless smirk. It frightened me more than the plastic unnatural blonde hair, more than her pink outfit, more than her innocent, stupid eyes. With trembling fingers, I took her out of the box. My aunt, as all adults, saw only surprise and glee on my face. I touched her, this stiff figure dressed in a hideous pink dress with hearts on it, with its straw-like hair, with the immobile limbs and that obsessive smirk. I cried “She can’t even stand what kind of a…thing is this?” and threw Miss Perfection in a corner, furious and disgusted, to the great disappointment of my aunt.
It would be years until I found out why I hated Barbie so much as a child.
As a child I kept myself away from these abominations. In the park I would play with the boys and totally ignore the quite large area of the park dominated by girls occupied with their barbies and kens and their pink furniture and pink clothing and pink cars and pink houses. I used to laugh, looking at that area of grass sparkling with pink plastic, but I never admitted my fear. Later on I would ignore them gracefully. When I would ran into a commercial of Mattel I would rapidly change the channel. When one of them would appear on a shop window or in the venerating hands of a little girl I would look the other way, with a slight grimace reminding me of the still mysterious fear from my childhood.
When I was 14 the first mall in my town opened and naturally I went to see what it is about. I was also looking for a present for my cousin, a lovable 5 year old, so I went in the toy department. I accidentally took a wrong turn and found myself in the middle of an aisle filled with barbies. Pink boxes everywhere and that smile, the horrifying smile, surrounded me. I was petrified in the middle of the shop. Mesmerized, I picked up one of those boxes. It showed a platinum blonde Barbie with a short denim skirt, a purple top and a denim jacket. She was also wearing a matching purple bag and purple sandals. I studied her, my mind racing to find the answer to my fear. I still, after all these years, can only suspect the origin of that instinct. After looking for 5 minutes at the box I raised my eyes and found myself looking at a flesh and bones copy of the doll. It was a young woman at the end of the aisle. Her hair was made in very tight, hair dressed curls. She was wearing a fuchsia top, white jeans, socks with stripes in pink and purple, white high heeled sandals and these huge pink glasses. That girl, with her perfect curls, and perfect lipstick pink smile and that perfect walk was so different than me, in my ragged jeans, torn t-shirt, boots, frizzled hair that I couldn’t help feeling like living in another dimension. And then it hit me.
Barbie is universal. Barbie can do anything. Barbie can cook, can clean, can look cool and trendy, can sing, can dance, can fight a war, can raise a child, can have a marvelous prince charming holding her arm, can hold a kingdom of fairies and ride a pony, all that and she still can keep that awesome perfect smile on her face. She is the outermost and most absurd manifest of feminists. But looking at her all I ever saw this stupid girl with her only skill being to look perfect. Barbies feed the dreams of innocent little girls who believe they can conquer everything, excell in everything and still look damn good while doing it. This is so untrue the whole Barbie concept becomes such a hilarious lie, an absurd joke, but a joke that has sold millions. As I’ve learned in life, platinum blonds on high heals and pink outfits get high places not using their brain but using their body. No intelligent woman would ever wear a hair that is the subject of so many jokes and a plastic shirt. No woman, no human being can posiibly do so many things. The universality of Barbie kills the concept of individuality.

Belfast. Da, da, terasa aia din buricul targului la care fiecare orice om, de la metalist la manelist se aseaza sa bea o bere. La zece jumatate baietii deja nu mai serveau. Bine, "serveau" este o crasa supra-apreciere. Ce fac ei acolo nu se cheama servire. Bauturile care vin peste juma de ora plus, chelnerii care vin la tine dupa ce faci semnale fumigene, care iti pun consumatia pe masa cu o scarba de te astepti sa-ti scuipe o flegma in pahar si o vorba de duh in fata, nu compun cuvantul "servire".
Belfast e un trend, e un brand. De acum 3, 4 ani de cand o aparut, cand servirea era chiar ok, pana in panarama de semi-bomba care e acuma (si macar in bombe din prima stii ca tre sa te duci la bar si sa cumperi) Belfastul a parcurs un drum lung. Dar totusi e in top. Totusi mereu cand trec prin fata gasesc cel putin un cunoscut in marea de oamen i care umplu crasma fie vara sau iarna. Vara se vede "plenitudinea" mai clar, pentru ca este si terasa pe care oamenii aproape se bat pentru scaune. Totusi, in ciuda penalitatii crasmei are un succes rasunator.
Si de ce nu ar avea? Este la confluenta tuturor rutelor de transport din iasi. Maxi-ul te lasa la 100 metri in stanga sau dreapta, tramvaiul la fel, autobuzul la fel ca maxi-ul, taxi-urile te lasa fix in fata. Vii de la orice universitate (afara de AC) si e aproape. Vii de la liceele (mari) si e aproape. E in centrul centrului. Are terasa. Cu umbrele (fara stalpi!). Au multe bauturi. Cine mai sta sa se uite la serviciu, curatenie, scaune si baie? Pai, clientii, da' aia oricum vin, da-i dreq de idioti ca-i avem la mana.
Iar inauntru se adauga: lipsa locurilor. Si acum ii vad pe UBP, Jihad, Ionica si alti piticoti prieteni de ai mei care faceau yoga ca sa-si potriveasca picioarele printre chichinetele de mese si bancute. Apropos, ati observat ca mesele si bancutele din inauntru nu sunt drepte? Daca puneti un pahar pe mijlocul mesei, aluneca. Picioarele trebuie proptite in podea astfel incat fundul sa nu alunece pe bancutele alea atat de confortabile.
Iar baia...Sunt trei baruri care utilizeaza aceasi baie. Baietii is norocosi, ca au doua bai si pisoare, dar fetele au o singura baie. Care e murdara, cu gandaci (nu fabulez aici), fara hartie igienica, fara sapun si cu cardul de fete care pe la pranz deja da afara din cladire, card care de obicei se poticneste intr-un mal girl a carei machiaj s-a deplasat cu o tusa.
Dar, cum spuneam, ce ne pasa? Oamenii oricum vin? Ii avem la mana, nu au alternativa. Alternativele sigur, exista. Exista terase, exista baruri cu preturi studentesti, dar noi suntem marele Belfast, prea-atotputernicul si prea-atotpotentul Belfast. Mai sus de belfast exista Cannabis, Aurora, Golfo di Napoli, Sage. Mai jos exista Clubul Presei, Arte, Pub-ul, cand exista. De baruri nu duce lipsa targusorul asta. Niciodata nu a dus lipsa (prin 1800 erau 100 de fantani si 300 de crasme, parca). Daaar totusi toata lumea se vede in Belfast. Si inca ma intreb, de ce oare nu sad si io pe o banca in parc sau pe o margine de zid in loc sa le dau bani unor oameni care, practic, ma santajeaza?

Ieri am avut ocazia sa stau oleaca pe scarile din fata Casei de cultura si sa ma uit la trecatori. Dupa cum stiti, daca sunteti din aist targusor si daca mai scoateti capul in lume, prin fata pe la Casa de cultura se plimba in mare parte tineri. Care vin in belfast, care merg pe copou, care se intalnesc, care stau in parc. Am vazut fustite mini si balonase de guma, am vazut scootere si podoabe capilare date cu atat gel incat ar putea fi folosite ca material de constructie. Dar nu despre astia discut pentru ca, surprinzator, mall-boii si mall-girl-urile nu erau majoritari prin fata pe la belfast.
In schimb am vazut un val de tenisi roz, de coai-furi negre, asimetrice, cu parul intr-un singur ochi, machiaj negru, fulare (sa reamintesc ca suntem in iunie si afara is vreo 30 de grade), mersuri cocarjate si priviri triste. Adevarul e ca aratau tristi. In ambele sensuri ale cuvantului. Vorbesc, in caz ca nu v-ati dat seama de copiii pseudo-emo si pseudo-punk, ca oricum arata cam la fel. Cu capul in pamant, cu privirea suparata dar totusi mandra de crezul absurd de pesimist, egoist si imbecil pe care il au, acesti copii au luat cu asalt trotuarele orasului in aceasta vara. Anul trecut nu i-am vazut. Anul asta da. Anul asta in america curentul emo a luat amploare si cum noi importam mai tot (de la rosii la Valentine's) am importat si asta.

Sa stiti ca pentru niste oameni care cel putin cred ca mai au mintile la cap cum eram noi trei care priveam ieri (eu, domnul T si donsoara L) era o imagine amuzanta si trista in acelasi timp. Pareau trasi la indigo, asta in primul rand. Dar oricum reprezentantii oricarui curent par trasi la indigo. E "uniforma" pe care fiecare adept al unui anumit curent muzical si-o doreste. Zic muzical pentru ca oricum alt tip de curent nu prea am vazut recent. MTV-ul ruleaza de vreo 20 de ani.
In al doilea rand pareau extrem de "uber-lame". Langa ei sunt boschetari care-s imbracati in zdrente, parinti care castiga 3 milioane pe luna, femei batute, violate, copii care invata pe podele mucegaite sperand la o sansa si ei considera ca viata lor e "nashpa" si ca ar trebui sa se sinucida. Cand le vad privirile suparate pe viata imi vine sa-i scutur si sa le zic sa se uite oleaca in jur. Dar este la moda sa fii supi-supi. Supararea apare ca o preocupare in lipsa unei preocupari reale. Eu sincer nu cred ca acesti oameni au vreo preocupare. M-as duce sa vorbesc cu vreo doi, sa aflu ce-i de capul lor. Traiesc cu o senzatie cel putin vaga ca-s genul de oameni care au ca prietem, confident si ajutor internetul, care citesc numai subtitrarile de la filme si litere in forma digitala, care scriu pe foi uitate de hartie (asa, ca poetii aia...cum ii cheama...aia din franta...), care isi aleg haiele timp de o ora numai ca sa-si compuna un "outfit" care sa para cat mai disonant, neconcordant, cu efectul "tocmai-m-am-trezit-si-nu am-avut-chef-sa-ies-ca-omu'-din-casa". Baietii arata ca fetele si nimeni nu arata ca un om normal, car se trezeste dimineata, munceste, isi duce traiul si apoi iese la o bere cu amicii. Ei par un fel de umbre care stau cocarjate pe o banca distrusta intr-un parc, asteptand urmatoarea petrecere unde spera ca vor face rost de niste marihuana ca sa uite de maretele lor probleme existentiale.

Iar in timp ce stateam pe terasa (pentru ca da, sunt capabila si doritoare sa am un scaun sub fund) ma gandeam de unde, de ce o rasarit atatia ratati pe fata. Si, in nimicnicia creirului meu, am gasit niste posibile motive.
1) Chiar nu au ce face. Intr-o epoca in care variantele prin care iti poti petrece vremea sunt infinite, de la laba in fata unui film porno pana la cursuri de dans irlandez, ei nu au ce face. Observati paradoxul ingrijorator. Ce spuneam si intr-un alt post, is oameni fara pasiuni. Asta vine de la parinti, de la scoala, de la mai multe. Nu detaliez. Imortant e efectul. Daca mall-people merg si-si cumpara haine si-si fac un cult din imaginea "roz" acesti oameni sunt exact la fel numai ca se cred filozofi, ganditori, "grim" pentru ca au un look "negru".
2) Nevoia de a iesi din anonimat, nevoia de a fi special. Ei nu impresioneaza prin ganduri, prin pareri, prin performanta scolara sau extra-scolara, ci printr-o atitudine, printr-un ambalaj grim, sad si stupid.
3)Influentele externe. Deschideti teveu si dati pe MTV2. Stati juma de ora si o sa vedeti ca 5 din 10 videoclipuri sunt cu emo people. Da, da, baieti cu freze anapoda si machiati a' la AB4. Ei, copii nostri vasnici de ieri ori s-au uitat la fietili woz cum dau din cur ori la emo kids cum dau din cap si si-o ales calea.

Si pentru ca acum is pe fuga...Too much time and nothing to do with is very baaad. [to be continued]

Do you remember those times when you couldn't breathe cause the air felt so fresh and so beautiful, almost material under the power of love? Do you remember those times when you felt like jumping, screaming and dancing under sheer joy and happiness? Success, a man by your side, things which make all mornings seem like spring. And do you remember those times when you clenched your fists under your pale face and all you saw before your eyes was the black blank of anger? Do you remember those times when under the burden of saddness, you colapsed and kneeled in your bed, sobbing or even crying silent tears? Do you remember those times when your whole body was shaking, broken of anger and saddness and hatred? Do you remember those times when you punched a wall or broken a glass just to let a lit bit of the force clenching your sternum out? In which of those times were you stronger? After the feeling was gone, after the happiness calmed down and the pain left you empty and calm, when were you stronger?
What feelings make us stronger?
On the rainy day when I left the US dissapointed, on the sunny sunday when I broke up, my mind was faster, stronger, clearer. Those so-called negative feelings accelerated every nerve cell. "When you're in love you can't be a bitch." You can't think clear and you believe success is one step away. But it never is. Love, happiness, joy put a pink veil on your eyes and you can't see reality no more. You become an absurd, exagerated version of the optimist. But pain, hatred, anger pierce the visual field, sharped every object, person and situation.
We're masochistic. We search for pain, we love pain. There's a reason. Pain makes us stronger. More determinate. We search for wellfare all our lives but it's pain we're really searching for. Because all happiness comes with a price and that price we want to pay. We know the price will make us better. We need failure to achieve greater success.
The animal wants to get out. It wants to bite and kick and scream. Anger brings it out. Whether it is the burning, unconstructive anger, whether it is the quiet, calculated anger which extends over time, space and people, t brings out the fierce part in us. We want to be fierce. Sosciety does not like pussies and love turns you into one. In the beginning anyway. In the beginning anyway. Because love is pain and pain is never late for a date. Second reason why we seek love.
People inflict pain. If we'd live in a world of objects, we probably wouldn't get pain. We need to respond to pain. It is called justice. An eye for an eye. But if we want to inflict pain we need to be strong enough for our fist to pierce through the skin, muscles and bone of the opponent. And the metaphorical muscles of our mind are trained through pain. Happines does not train anyting but the sappy bits of us.
When the saddness dies away, when the burning anger drains you are left with a cold determination which grows on the ashes of the "bad" feelings you felt. And you rise. And then you are happy again. And then you get beaten again and brought down. And you rise again.
"The only way to get smarter is playing a smarter opponent." (Revolver, Rules of Chess). Finding a smarter opponent always implies pain. You don't figure out that the dude is smarter until he has his foot in your mouth. It is a never ending cycle. There will always be someone better who you wll have or want to crush. Inflicting pain.
What people need to learn is how to chanelise these feelings. Usually it just burns you. Saddness, dissapointment are unconstructive feelings. They just leave you sobbing on the floor. Tranform these into cold anger and you're on the right track. But this is relatively easy. What do you do when all things in your life go well and you're in the grave danger of getting drunk with these feelings and forget that you still have things to learn and conquer? So many people, from humble to proud have fallen under the drunkness of power and success. How do you keep lucid? Find pain. Look inside of you, you'll find it. From the reserves of the past, from the deep abyses of your mind, you'll find it. Or wait just a little bit for that smarter opponent to come along. Fear not, he will come.
To not fear pain, embrace it. You need it. Use it. And rise.

Si ca sa nu ziceti ca vorbesc prostii...
http://img.photobucket.com/albums/v239/liceriena/DSCI0110.jpg
http://img.photobucket.com/albums/v239/liceriena/DSCI0079.jpg

Fost-am ieri la banchet. Si ras-am ieri la banchet. Imaginati-va o gloata de, ahem, stati sa folosesc un cuvant "mild"...taranci! imbracate in haine de gala. Ca bunica la beserica, acelasi pricipiu. Topul topurilor o fo spart de Dana. Reteta de succes: se ia o rochie din voal semi-transparent, alb. Gasesti un varcolac/ bampir/ violator si ti-o sfasie. Si treaba asta se petrece intr-un cotet de gaini (avea pene pe ea). Si apoi iti pui niste pantofi cu tocuri si te dai eleganta. Evident, si tzatzele care si se vad, si curu' ti-s tot elegante nevoie mare. O fost unele rochii dragute, dar putine. Macar baietii erau la costum, nu prea aveau ce sa strice.
Mancarea a fost...cumplita e putin spus. Mancare de cantina. Acum stiu pe ce s-o dus banii aia care i-am dat. Gura mamii lor de hoti. Continuand.
Deci am aparut la banchet, in kilt, adidasi si maieu. Dirigintele meu cand m-a vazut s-a faut alb. Si m-am apucat sa topai. Foarte cul.
Evident, am plecat la un moment dat. Chiar nu mai rezistam. Prea multa tiganeala, taraneala, prea multe replici vomitive, oameni vomitivi, zambete tampe si impresii de mari figuri siecsi.

Este foarte amuzant, pana-ntrun punct, sa-i vezi. Animale in satin. Ciar de ar da un milion de dolari pe rochii, genti, papuci, machiaj, par, ei, ele (nu conteaza) tot tarani raman. Stilul se vede si daca esti imbracat cu blugi innoroiati. Si, la fel, taraneala, se vede si in puf. Dar, mereu este amuzant sa-i vezi cum se straduie. Sa mascheze, sa se inveleasca intr-un ambalaj cat mai roz ca sa acopere spiritul lor maro. Trec prin atatea sacrificii, dau bani, stau cu orele pe la diverse tanti cu pile, pamatufe si foarfece in maini ca sa acopere ceva ce se vede si mai tare dupa toate stradaniile.
Frate, e bine ca scap. Evident, la facultate o sa dau peste aceiasi oameni. Si, cum am mai zis, am trecut de mult de critica. Accept, observ si rad. Viata este atat de amuzanta, oamenii is atat de amuzanti. De ce sa critici cand poti sa aproape scuipa sucul de ras?

Le multumesc lui Calugaru, Radu, Jihad si Hyperion ca au aparut si ca m-au dus departe (200 m) de acel loc necurat. Roc ist krieg. Tzopaiala ist krieg. Tzatzele ist krieg.
La mai mare, astept urmatoarea petrecere cu tarani.

(Nota: nu toti is tarani, do not get me wrong. Doar o majoritate ingrijoratoare. Efectele comunismului. Am adus taranii la oras, acu' radim.)

Nu stiu daca am sa inteleg vreodata voluptatea in a freca pe cineva fara rost. Doar de dragul de a chinui. De la copchii idioti care dau foc la matze si pana la oameni maturi care, de distractie, din rautate, se "joaca" cu nervii, timpul, viata altcuiva.
Asta tocmai acum mi se intampla mie. Profesorul de chimie care, legal, nu zic nu, ma tine cu media neincheiata. Am alergat dupa semnaturi de la profesori, mi-am pierdut timp gratuit ca sa-mi inchida media. Iar azi cand am venit cu tabelasul cu semnaturi de la profesorii clasei ca sunt de acord sa ma asculte, nici nu s-o uitat peste el. Sa moara Veta daca inteleg de unde aceasta placere perversa in a chinui pe altii. De parca acum, cu 3 saptamani inainte de bac singurul lucru care-mi sta pe creier e cum sa alerg dupa media la chimie. Nu am 5 obiecte de bac si o admitere, nu am pregatiri, probleme, esee de facut.
Dar asta-mi trebuie daca nu am venit la ore, nu i-am dus tava, nu am vrut sa iau notele prin pile sau bani.
Nu pot pretinde oamenilor sa fie "normali". Nu buni, ci "normali". Traiesc intr-o lume taaare ciudata. "Pana cand moartea va pune capat tuturor surprizelor..."

3D

Peste doua zile termin liceul. S-a descoperit ca sefii nostri de promotie sunt doua fete din, atentie, E, care au 10 pe toti anii de liceu. Spunea tatal meu ca acest lucru este masura si exemplul generatiei noastre, generatia cu curul in sus.
Cei mai buni de la mine din clasa sunt o tanti care explica cum citeste ea “Dotoievschi”, o fanatica religioasa si o tocilara semi-isterica. Acesti oameni sunt masura excelentei, modelele noastre. Sa indrazneasca cineva sa-mi tina morala legat de lipsa ambitiei mele de a lua premiul intai. Mi-e oroare sa fiu pe acelasi plan cu premiantii nostri, sa fiu pusa in aceasi lista cu astfel de persoane, care au ajuns in “varf” ori facand donatii la scoala ori tocind. Oameni fara viata, fara pasiuni, fara creativitate, fara libertate in gandire, oameni care ar fi considerati in orice societate sanatoasa “idioti”. Dar nu traim intr-o societate sanatoasa. Si nu vorbesc neaparat de pasiunea intr-o “vocatie”, vorbesc chiar si de pasiuni ce pot fi considerate hobby-uri: citit, scris, muzica. Nimic. Am stat sa observ la un moment dat, ce discutii pot aparea. Nimic oameni buni, nimic, nimic, nimic. Oameni plati, fara cap, fara coada, fara substanta, fara eu. Doar umbre pe pamant, consumatori de oxigen si producatori de rahat. Si nu ii blamez. Ei, noi, suntem doar produsul unui sistem, evident, defectuos.
Sa va povestesc cam ce clasa super-mega-cool am avut eu.
Dirigintele nostru este un mos frustrat si inchistat, un om fara minte, fara creativitate, las si rau, care a incercat din toate puterile sale sa suprime orice “focar” de neconventionalism din clasa noastra. Printre acele focare am fost si eu. Mai multi cetateni ai acestei clasei au luat 9 si 10 la romana (dirigintele meu e profesor de romana) pentru ca au facut “donatii”: aici o planta, colo un tablou sau o plansa. Si astfel, domnul C., care nu stiu daca imi poate zice macar o trasatura a romantismului, avea acum trei zile trei de zece la romana, spre deosebire de mine, biata inculta, cu doi de 7 si un 8 (parca). Intr-a noua am vrut sa merg la olimpiada, dar cu trei zile inainte, dupa ce lucrasem o groaza, mi-a dat inapi teancul de eseuri (care putea fi folosit si ca arma alba deja) si mi-a zis ca s-a razgandit.
Nu stiu daca este UN profesor care s-a chinuit pentru olimpici. Poate profesoara de biologie dintr-a noua, dar pe ea am rezolvat-o repede, o renuntat la clasa intr-a zecea. Am avut oameni exceptionali in clasa, oameni cu un potential fenomenal, dar care nu au facut nimic pentru ca nu a fost nimeni care sa ii motiveze. Parintii nu au vreme. Din acest motiv ne si trimit la scoala. Iar profesorii…Paaai, profesorii, la cat de saraci sunt, de abia asteapta sa mai lucreze la un al doilea servici, sa faca o pregatire. Cine are timp sa-I pese de performanta, de cultivarea potentialului tineretului? Daca acasa nu pompeaza mami si tati si nu stau cu parul si cu pregatitorii ca tu sa treci peste lenea crunta ce caracterizeaza generatia nu faci nimic.
Suntem o clasa de mate-info dintre care cred ca dau la facultatea de Informatica doi oameni. Jumatate de clasa e total paralela cu stiinta informaticii.
Profesorul meu de germana rezolva integrame si spune bancuri. Profesorul de istorie, ca alti nu stiu cati profesori tineri, pune notele pe referate. Am luat 10 la istorie pentru ca am enuntat regii Romaniei. Nu stiu daca am fost o zecime din semestrul asta la scoala si un sfert din anul asta scolar si am 9.30 (peste) media generala.
Astea nu sunt scapari ale sistemului. Astea sunt lucruri anti-productivitate. Grave.

Unde sunt profesorii aceia de care vorbesc parintii nostri? Profesori care erau severi, care faceau pregatire dupa scoala, care cultivau si incurajau pasiunile? Cum spunea un amic de-al meu: “Daca vrei mai mult decat paine, oua si iaurt, trebuie sa scoti banul. Aaa, avem o pasiune? Vaai, dar atunci trebuie sa dai bani.” Nu trei lei. Vorbesc de bani.
Nimanui nu-I pasa. Suntem o generatie care e total dezorientata si debusolata. Valoarea noastra nu mai este calculata in minte si cunostinte, ci in numarul de jaluzele donate.
Daca vrei sa excelezi intr-un domeniu, trebuie sa treci peste lenea patologica, sa iti iei un pregatitor sau, daca nu ai bani, sa te scremi tu, sa cauti carti si sa faci ceva.
Vorbeam de lene. Orice om este lenes. Este in natura noastra. Sistemul nervos daca nu primeste excitatii continue ca sa stie ca e treaz, doarme. Vrea sa doarma. Oricand e mai simplu sa stai decat sa faci ceva. Dar lenea care am trait-o si eu si care o vad la toata generatia mea, depaseste cu mult lenea “umana”. Avem prea multe tentatii. De la jocuri pe calculator pana la frappe-uri lista e imensa. Batem berbunca intr-un stil de necrezut. V-ati oprit o secunda sa va ganditi de ce? Eu da. Eu m-am analizat in primul rand pe mine. Nimic nu ma excita, nimic nu merita, nimic nu ma face sa sar din pat si sa fac ceva. De ce sa ma obosesc sa scriu 8 pagini cand oricum imi pune 5? De ce sa ma obosesc sa iau locul intai la biologie cand nimeni nu imi da nimic? Poate, poate, un bravo spus in sila. Am luat locul intai la doua concursuri regionale de engleza. Zece curat, dragii mei. La unul din ele, au mai luat doi zece curat, la al doilea, teatru, eu si cu Alex am luat singurul zece din tot concursul. Daaa siiii? In afara de profesorul de engleza, care mereu ne-a sustinut, in felul lui, nu a venit nimeni la noi sa ne zica bravo. Deci, de ce m-as obosi? Singura motivatie cu care am ramas este cea interioara. Aceasta este problema cu care se confrunta generatia mea. Cand toti din jurul tau incearca sa-ti zadarniceasca orice straduinta de a iesi dintre randuri, cand toti din jurul tau se chinuie sa te decoloreze ca sa te faca uniform, ca restul, ramai numai si numai cu tine.

Voi lua acum un alt exemplu. Medicina. Teoretic medicul este unul din cei mai pretuiti oameni. Salveaza vieti. Are o responsabilitate imensa in maini. Ne-am gandi ca la facultate s-ar cultiva spiritul acesta. Nobletea, bunatatea, straduinta. Eroare.
Anatomia nu are cadavre, chimia nu are laboratoare, profesorii citesc cursurile, diplomele se dau pe bani, toata lumea se fute cu toata lumea ca sa obtina avantaje, examenele se iau pe pile si pe bani. Si astia care ies din facultate, idiotii astia cu diploma vor da pastile si vor hacui oameni. Oameni buni, o sa ajungeti pe suprafata aia neteda si rece si o sa dormiti somnul insanatosirii si cand o sa va treziti o sa aveti un pansament in abdomen. Ai mei au multe cunostinte medici, profesori la UMF. Credeti-ma e dezastru. Peste tot e dezastru. De ce? Pentru ca, asa cum bine zice americanu’: “they don’t give a fuck”. Profesorii buni pleaca iar in spate ramane potopul. Invatamantul are asa de putini bani incat profesorii nu mai au nici timp nici chef sa se mai straduie. Sa fii profesor nu inseamna sa ai o chemare, ci sa nu ai altundeva unde sa mergi.

Este o panta descendenta si este grav. Repet si dezvolt. Suntem dezorientati si debusolati. Mare parte din colegii mei de generatie nu stiu ce vor sa faca in viata. Nu avem spirit, nu avem dorinte, nu suntem uniti. Ne plangem ca societatea america creeaza robotei. Ei bine, noi cream legume. E mai bine asa? Si, macar americanii au un anume spirit care incearca sa-l cultive, in speta, patriotismul. Cam in asta consta spiritul lor. Minoritatile, care mai au spirit, sunt “ucise”. Iar noi avem cumplit de mult spirit. De la “prosti, da’ multi” si pana la Enescu natia asta are extrem de multa traire. Sau avea. Eu n-o mai vad. Nu in tinerii de azi. Suntem batrani si obositi.
Si nu critic, de mult am incetat sa ma enervez. Observ. Si ma sperii. Si-mi dau seama ca acestia care ar putea sa faca ceva au atat de multe obstacole incat ori se lasa ori pleaca. Nu vreau nici sa plec, nu vreau nici sa ma las. Dar este o iarna atat de inghetata ce a cuprins focul tineretului nostru incat nu stiu daca cu ghioceii astia plapanzi, cei cativa ca mine se poate mai face primavara. Sistemul trebuie sa pocneasca, sa explodeze si, va garantez, asta se va petrece. Este o buba care a acumulat mult prea mult puroi. Eu o sa dau din maini si din picioare in continuare, o data, impotriva firii mele si a doua oara impotriva tuturor astora care tot vor sa-mi dea in cap.
Am explicat treburile astea nu pentru ca nu am ce face. Este inca un apel. Pentru cei care se simt speciali, pentru cei ce sunt dezamagiti, debusolati, dezoriantati, pentru cei care au fost dati la o parte doar pentru ca au indraznit sa aibe o opinie, nu va lasati. Inhamati-va dracului la munca asta sisifica si hai sa fim acul care sparge buba asta.

ma gandeam acum la o anume varsta din viata oricarui om. nu o varsta fizica, aceasta "varsta" de care voi vorbi poate aparea oricand.
e vorba de varsta aia cand sari cu violenta si vehementa asupra oricui incearca macar, subtil sau nu, sa te critice, major sau minor, caci tu esti perfect, esti un titan din diamant impenetrabil care onoreaza pamantul cu umbra-ti stralucitoare. varsta aia care de obicei apare pe la 13 ani si incepe sa se piarda pe la 15, 16, o data cu constiinta superioritatii si totodata a nestintei si a nimicnitatii proprii. este varsta dinaintea elanului tineretii, atunci cand crezi ca poti cuceri orice. este varsta cand, nestiind mai nimic si invatand atat de multe, crezi ca deja cunosti tot ce e de cunoscut, ai descoperit deja adevaratele valori si opinii in viata, cand crezi ca vei ramane neschimbat, peste ani si peste oameni. este varsta aparitiei constiintei in adevaratul sens al cuvantului. iti pierzi inocenta si capeti frica dar ca sa le maschezi, bravezi. si, la varsta asta, bravezi atat de puternic incat crezi si tu in ce bravezi.
varsta dispare o data cu momentul in care te uiti in urma si razi. de comportament, de reactii, de mod de gandire, in momentul in care iti este clar ca in timp te schimbi si ca in timp, inveti, evoluezi sau involuezi. de obicei oamenii care stagneaza sau care involueaza nu trec de aceasta varsta. din acest motiv putem observa cum oameni de 20, 25 de ani, inca au manifestari clasificate drept puerile.
este o varsta imbatatoare dar si nociva. caci crezand ca stii totul, nu mai inveti mai nimic. victoriile sunt augmentate incat ele in esenta devin praf in vant si evolutia se face cu pasi mici. este, insa, o varsta de trecere, o poarta prin care toti trecem, o perioada inevitabila si necesara. caci atunci cand dam cu capul de un zid cat de mic la aceasta varsta cand ne credem titanii universului, resimtit socul cu atata brutalitate incat cadem. si este atat de dureros. amintiti-va de prima bravura la matematica, alipita de primul 2, sau de prima bravura intr-o bataie, alipita de un moveu, sau de prima bravura in dragoste, alipita de o parasire care v-a ranit in mijlocul orgoliului. palmuirile sunt bune, sunt importante caci ele ne fac modesti, umili. sa pleci capul e bine caci numai asa poti razbi furtuna. chiar si un brad sta plecat pentru a rezista vantului, in ciuda staturii maiestoase, mandre. este greu de obtinut un echilibru si de nu ai o statura mandra, maiestoasa, natural, nu vei putea razbi. iar naturaletea vine numai cu o baza mintala vasta de plecare, de un pamant bun, completata de cunostinte, radacinile. chiar si cand plec capul eu sunt mandra, chiar si cand las de la mine eu de fapt cer, dar a durat si va mai dura pana cand voi sti mereu cum sa obtin acest echilibru.
varsta de care vorbesc vine dintr-un dezechilibru, din frica, nesiguranta. vai, tocmai parasim copilaria, stabilitatea aduse de lipsa de griji, de inocenta, de libertate si pasim intr-o lume noua, cu inceputuri de responsabilitati, cu oameni mari care ne pun la treaba, o lume in care trebuie sa stii cum sa mananci, cum sa vorbesti, cum sa te imbraci, cum sa te comporti, o lume guvrnata de reguli in care libertatea nu mai poate fi gasita intr-un copac sau pe un drum de tara, ci in interiorul propriu si personal. o lume atat de rece si cruda si conventionala incat trebuie mereu sa te retragi in tine pentru a gasi fericirea, caci sunt atat de putini oameni care o pot aduce.
iar primul impact e atat de dureros incat cream instinctual ziduri, ziduri care se manifesta prin aceasta atitudine atotstiutoare. noi cautam, acel loc launtric, acel foc care sa ne ghideze prin haloemisul de senzatii, oameni, reguli, spre o cale si o fericire proprie.

Ma gandeam in drumul spre casa de ce as vrea eu sa scriu un eseu. Despre scoala, despre mine, pentru voi, “compatriotii” mei cu care am fost inchisa intre aceiasi pereti patru ani de zile. In primul rand, ca-n reclama de la Orange, “am multe de spus”, dar cred ca stiti asta deja. Dar cred ca, pe langa gandurile stereotipe, pe langa casete, ar trebui sa existe ceva mai amplu, mai din “inima”. Este alegerea voastra de veti citi, eu doar scriu. Sa incep, asadar.
Incep cu cliseul. Patru ani din viata, 36 de luni mai precis, am stat intre aceiasi pereti, am mers pe acelasi teren la fumat, am urmat acelasi traseu spre orele de chimie, mi-am cumparat mancarea din acelasi loc si am vazut aceleasi fete in fiecare zi, ale voastre si ale profesorilor. In ciuda faptului ca m-am distantat de voi, ca am chiulit cat am putut, am fost cel putin o cifra la statistica, o mica entitate intr-o clasa plina de astfel de mici entitati care mereu s-au considerat mari. Pe unii v-am criticat, ironizat si satirizat cateodata, pe unii v-am dispretuit si pe unii v-am iubit tot acest timp. Dar cat mergeam azi pe strada am simtit cum sentimentele negative sunt rase de un fel de intelepciune (cred ca am implinit in sfarsit optispe ani) care m-a facut sa-mi dau seama ca am fost extrem de diferiti, cu atat mai diferiti cu cat nimeni nu s-a straduit sa ne faca sa ne cunoastem.
Astazi Simina s-a enervat. Si, pentru una din putinele dati in viata, i-am dat dreptate. Suntem in ultimul ceas si totusi nu putem sa fim uniti. Este o constatare trista; critica a disparut de mult. Toti suntem produsul unui sistem cangerigen, un sistem in care o tumoare inceputa acum vreo 10 ani a tot crescut. M-am uitat azi in clasa si am vazut un individualism egoist foarte trist. Fiecare mereu a tras in directia lui. Unii s-au amarat si s-au distantat, ca mine, unii au format bisericute. Cum spuneam, critica a disparut, dar a ramas un gust amar. Si va spun acestea nu pentru a va amara si pe voi, ci pentru ca sa invatati. Cu toate ca maturarea noastra este aproape de sfarsit, acum intram in urmatoarea etapa a vietii noastre, etapa cand pe bazele facute de scoala de cream premisele schimbarii societatii in care traim. Este un apel al meu sa va ganditi macar ca ce veti face de acum in colo nu trebuie orientat numai inspre voi. Uitati-va in jur si dati-va seama de imperativitatea schimbarii. Uitati-va la fetele de a cincea cu fuste mini si machiaj, la baietii care stau numai in fata calculatorului, la lipsa crunta de respect si interes si din partea elevilor si din partea profesorilor si dati-va seama ca voi puteti sa faceti ceva. Pe bune daca am fi terminat Industrialul nu as fi scris aceste lucruri. Dar ati terminat un liceu cu traditie, cu mandrie, cu orgoliu. Odata cu uniforma am aruncat si insemnatatea numelui de negruzist si este mare pacat. Toti din clasa au ales si aproape sigur vor intra la niste facultati “dure”. Avem AC, Medicina, Arhitectura. Stati si ganditi-va cat de multe puteti sa faceti. Cei care au fost azi in clasa sa tina minte ce o zis Gica Popescu. Nu lasati pleava sa ne conduca. Pentru ca, in ciuda oricaror greseli de caracter sau personalitate pe care fiecare le avem, nu suntem idioti. Nici pe departe. Asta va zic clar si se vede de la o posta. Daca in liceu nu prea ne-am tinut de treaba, pentru ca nu am fost motivati poate ca la faculta o sa fim. Pentru noi, pentru cei ce vin dupa noi. Si nu e un ideal tipic american, nu e o replica proasta din nu stiu ce film absurd de optimist. Dati-va seama de ce potential extraordinar aveti si puneti-l la munca.
In alta ordine de idei, revenind la anii de liceu. E ciudat sa zic daca mi-au placut au ba. Am avut si viziune bacoviana in anumite momente si am avut si viziunea lui Stefan Banica Junior in “Liceenii”. Au fost momente in care am ras cu lacrimi (“Uuuurseee???!!!”) si momente in care vroiam sa trantesc o bomba in cancelarie. Nu voi vorbi despre toate fazele. Dar voi aminti “netes, nu te mai uita la veronica micle, ca e moarta de mult”, “fafer”, “gramatics”, “mi-e scarba de voi!”, Baican versus buretii, Moga versus prteza scuipatoare, Simina si Stefana versus Cecilia si ailalta vaca din B (scuzati limbajul) intr-a 11a, Catalina versus Irina pe tema hainelor, Lavinia si treningul rosu (o sa ma bantuie imaginea asta), Irina si eterna mea fascinatie pentru picioarele ei, pe care le consider perfecte, Dan si luptele organizate, Gabi cu “chestia cu ping”, umorul etern sarcastic si acid al Letitiei, curu’ Danei (o alta eterna fascinatie), Irina care ingenunchea la tabla, faptul ca Alex a fost dat afara de la chimie pentru ca a dat drumul la apa, Mihai in plentitudinea sa, George si mersul lui caracteristic, Iulian, cel vesnic tacut, Alexandru Lngu & co. cu discutiile aprinse la prima ora dimineata despre meciul de aseara, Ivona si schimbarea de la fata baietoasa la ce este acum, Codrina si optimismul ei debordant, Agi si Razvan, partenerii mei de fumat, Razvan cu vocea lui ragusita, Alexandra cu curu’ sexos tot in plentitudinea sa, Alina, eterna fericita etc etc etc.
Faze, oameni, o sa ramana peste ani. Cei patru pereti ai nostri, profesorii care mi-au ramas in minte, vorbe de duh. Cu astea plec din liceu. As fi vrut ca liceul sa insemne mai mult, dar mare parte din viata mea s-a petrecut in afara lui. Plec din liceu cu cativa prieteni buni, cu cativa oameni care m-au iubit si cu cativa care nu. Plec mai inalta, cu mai multe cearcane, cu o personalitate usor schimbata, dar totusi ramanand aceasi zabauga.
Mai multe, nu stiu ce sa va zic. Sper sa reusim sa ne vedem peste 10 ani mai buni, mai intelepti si mai uniti.

Ah da. E 1 iunie. E ziua copilului. Ramaneti copii. Nu lasati sistemul, oamenii, problemele sa distruga candiditatea, sentimentele, visele tipice copilariei. Pentru ca in final tot in copilul din voi va veti retrage.